Scurtă taxonomie a diasporei româneşti

21 decembrie 2009   Tema săptămînii

Prima categorie cunoaşte, şi ea, cel puţin trei categorii diferite, fiecare avînd caracteristici proprii, doar toate făcînd parte din ceea ce demografii numesc migraţie de respingere – adică motivaţia principală nu a fost dorinţa de a trăi mai bine, ci disperarea.

Vorbim, mai întîi, despre cei plecaţi în lunga perioadă a Războiului Rece, care cum au putut – unii au fost „cumpăraţi“ cu bani buni plătiţi statului român, alţii au cerut azil politic după ce reuşiseră să scape din spatele Cortinei de Fier (o excursie, o deplasare „în interes de serviciu“), alţii au fugit pur şi simplu peste graniţa nu întotdeauna suficient de bine păzită, riscîndu-şi libertatea şi viaţa. Cei mai mulţi dintre ei sînt reprezentanţi ai fostelor „clase exploatatoare“ sau urmaşi ai acestora, oameni care, dacă nu ar fi înfundat închisorile comuniste, ar fi fost marginalizaţi într-un sistem în care „dosarul curat“ era condiţia necesară promovării sociale. Preţul plătit odată cu emigrarea era enorm, căci ruptura era (sau părea) definitivă, odată plecaţi ştiau că nu vor reveni cu adevărat niciodată. De regulă, s-au integrat relativ uşor într-o lume occidentală în plină ascensiune şi încă dispusă să acorde un minim sprijin puţinilor scăpaţi din „lagărul comunist“.

Viaţa în emigraţie era mereu pîndită de fantoma Securităţii, cei nou veniţi erau întotdeauna priviţi cu suspiciune, ca posibili agenţi acoperiţi (nu puţini chiar erau), aici fiind poate cauza proverbialei discordii din sînul diasporei româneşti – în opoziţie cu cea poloneză, ungurească etc.

Revoluţia din 1989 a însemnat pentru aceşti oameni un miracol: nesperat, aveau să-şi redescopere (nu rareori, cu reciprocă dezamăgire) rudele şi prietenii de care se crezuseră despărţiţi pe vecie. Mulţi dintre ei au sperat şi au dorit în primele luni că vor putea reveni într-un fel sau altul, că vor putea aduce în ţară experienţa vieţii într-o lume liberă (Ion Raţiu e doar cel mai notoriu exemplu). Nu în ultimul rînd, au sperat o minimă reparaţie, căci cei mai mulţi fuseseră deposedaţi de averi mai mult sau mai puţin importante. S-au izbit însă de sindromul „n-au mîncat salam cu soia“, de idiosincrazia reîntoarcerii moşierilor, de o birocraţie descurajantă şi de o corupţie generalizată, cu care s-au confruntat fie atunci cînd au încercat să pună bazele unei afaceri, fie atunci cînd s-au crezut în drept să-şi recupereze proprietăţile confiscate. Nu au înţeles niciodată de ce fusese nevoie să moară oameni pentru ca în România puterea politică să fie preluată de partidul continuator al celui comunist, iar cea economică – de către urmaşii demnitarilor comunişti. Cei mai mulţi s-au întors la bunăstarea dobîndită cu greu, acolo unde pentru ei se dovedise abia acum că este definitiv „acasă“.

Al doilea val de masive emigrări a avut loc în primii ani ai deceniului zece. Cei care au plecat atunci au fost de două categorii. Pe de o parte, cei care au avut aşteptări mari în decembrie 1989, au sperat o schimbare radicală, mulţi dintre ei au participat activ, în stradă, la Revoluţia din decembrie şi, mai apoi, la protestele din Piaţa Universităţii. Rezultatul primelor alegeri libere, precum şi seria de violenţe care a culminat cu mineriada din iunie 1990, i-au adus la disperare, au crezut că în România aspiraţia spre democraţie este iremediabil sortită eşecului şi au plecat încotro au văzut cu ochii.

În timpul aceleiaşi scurte ferestre deschise în Cortina de Fier în anii 1990-1991 (căci lacătul avea să fie din nou pus, de data asta de cealaltă parte, atunci cînd statele occidentale îşi vor fi văzut bunăstarea ameninţată de un iminent val de imigranţi est-europeni – ne amintim nesfîrşitele cozi din faţa ambasadelor) a mai existat un tip de emigranţi: cei care doriseră să o facă înainte de 1989, dar regimul comunist nu le permisese, şi cei care au preferat să treacă direct la traiul în societăţile unde libertatea şi bunăstarea sînt bunuri definitiv şi (aparent) ireversibil cîştigate, fără a mai risca pasajul printr-o tranziţie indefinită ca durată şi – mai ales – punct terminus. Cei care au emigrat la începutul anilor ’90 erau potenţialii formatori ai mult-aşteptatei clase de mijloc, şi lipsa lor a fost una dintre cauzele întîrzierii apariţiei acesteia.

Membrii ambelor categorii ale acestui val de emigraţie sînt mult mai puţin dramatic despărţiţi de ţară decît cei dinainte. Ei vorbesc la telefon cu cei de-acasă, citesc presa pe Internet, vin în vacanţe. Cei mai mulţi nu resping categoric posibilitatea revenirii, fie odată cu o indefinită „normalizare“ a situaţiei, fie măcar la pensie. Sînt conectaţi la evenimentele din ţară, constituie grosul votanţilor (întotdeauna de partea dreptei) la secţiile din străinătate, participă la diverse evenimente organizate de ambasade.

În sfîrşit, odată cu eliminarea vizelor şi posibilitatea de a munci în statele occidentale, la mijlocul acestui deceniu s-a produs un nou val de emigrare. De data asta, au plecat îndeobşte oamenii cei mai săraci, care aveau acute dificultăţi în a-şi asigura traiul de zi cu zi. Sînt celebrii „căpşunari“, ulterior orientaţi şi spre alte ocupaţii. Şi emigrarea lor a fost la început sezonieră – plecau pentru un timp limitat, în speranţa de a strînge ceva bani pentru a rezova o problemă acută sau pur şi simplu îi trimiteau acasă pentru întreţinerea la şcoală a copiilor. Plecarea lor s-a produs pe baza reţelelor, „trăgîndu-se“ unul pe altul – neamuri, cunoştinţe – pînă cînd sate întregi s-au depopulat. Aşa se face că îi găsim cel mai adesea grupaţi – cei din Valea Jiului în Toscana, maramureşenii în regiunea pariziană, moldovenii în Castellon şi zona Veneţiei (cei de peste Prut) etc. Treptat, emigrarea temporară se permanentizează: strîng bani destui ca să-şi facă o casă impunătoare în satul de baştină (e interesant de observat influenţele arhitecturale italiene, spaniole etc. în diverse sate româneşti), dar de regulă aceste case sînt locuite de cîte o bătrînă singuratică, căci între timp fiul a găsit un loc de muncă pentru nevastă, apoi au şi-au adus copiii, aceştia merg la şcoală, învaţă limba ţării, familia prinde cheag, comunităţile se încheagă diminuînd frustrările nostalgice (dintre toţi, sînt emigranţii români cu cea mai ridicată coeziune de grup), iar obiectivul revenirii întru prosperitate devine tot mai vag şi mereu amînat.

Mai multe