Scurt istoric al problemei

"Împăratul Vespasian a instituit pisoare publice în Roma în secolul 1 d.Ch.; de asemenea, existau latrine publice, care constau din rînduri de scaune suspendate deasupra unui jgheab. Hîrtia igienică nu se inventase, aşa că oamenii utilizau bureţi înfipţi în vîrful unor beţe, de obicei îmbibaţi cu saramură. După folosire, erau puşi sub un jet de apă şi daţi persoanei următoare. Faptul că aceşti bureţi erau utilizaţi iar şi iar arată măsura în care defecaţia era privită ca un act public... Toaletele, aşa cum le cunoaştem astăzi, sînt o invenţie destul de recentă. Creatorul toaletei cu jet este Sir John Harington, un fin al reginei Elisabeta I, care a construit două prototipuri, ambele avînd cisternă, vas, ţeavă de jet, valvă, ţeavă de scurgere şi scaun de toaletă. Una a fost instalată la casa acestuia din Kelstone, cealaltă a fost dusă la Palatul Richmond pentru folosinţa reginei. Nici autorul, nici naşa lui nu au reuşit să-i convingă pe englezi că a sosit vremea toaletei cu jet. Abia peste două sute de ani a fost realizat primul patent de toaletă cu jet care a avut succes. Între timp, englezii, ca şi cei de pe continent, au utilizat oliţe de noapte, pe care le goleau într-un canal sau în şanţul drumului, acest lucru făcîndu-se deseori fără nici un avertisment prealabil... În secolul al XVIII-lea, puteau fi întîlniţi bărbaţi umblînd pe străzi înarmaţi cu o găleată şi cu o mantie lungă. Pentru o sumă potrivită, îşi înfăşurau mantia în jurul clientului, acoperindu-l în timp ce acesta se uşura în găleată... În Franţa, aspectul public al defecaţiei a devenit chiar parte a etichetei regale. Ludovic al XIV-lea, de exemplu, îşi trata scaunul de toaletă ca pe un tron şi oferea audienţe stînd pe el. Ambasadorul britanic, lordul Portland, a considerat că este o mare onoare să fie primit de suveran în aceste circumstanţe; tot de acolo regele şi-a anunţat logodna cu domnişoara de Maintenon..." "Călătorii britanici şi americani, vizitînd Franţa secolulul al XVIII-lea, erau deseori nedumeriţi de bideurile pe care le găseau în camerele de hotel. Unii le luau drept pisoare sau closete, alţii le foloseau pentru a-şi răci vinul sau pentru a-şi înmuia lenjeria. Aşa cum arată Alexander Kira în cartea sa despre camerele de baie, mulţi americani şi britanici nu ştiau că bideul era utilizat pentru a te curăţa după ce ţi-ai făcut nevoile. Ei credeau că e ceva legat de sex, că singurul său scop este Ťde a face spălături vaginale cu scop contraceptiv sau a spăla regiunea vulvei după un contact sexual». Aceste concepţii greşite asupra scopului real pe care îl avea bideul au dus la conturarea unei imagini a franţuzoaicei ca o femeie a cărei sexualitate este extrem de activă şi de promiscuă." (Peter Collet, Cartea gesturilor europene, traducere de Andreea Răsuceanu, Editura Trei, 2007)