Scrisoare deschisă adresată dlui George Ivaşcu, ministrul Culturii şi Identităţii Naţionale

Stimate domnule ministru,

Se împlinesc în curînd zece ani de cînd încerc să intermediez parteneriate între un important așezămînt cultural american -(CSNTM) și instituții din România, în vederea conservării digitale a unor manuscrise importante. În acești zece ani am trimis sute de e-mail-uri, faxuri și scrisori prin poșta clasică, am depus numeroase cereri, am dat nenumărate telefoane, am lansat petiții în mediul online. Tot în această perioadă am intrat în contact, prin e-mail, telefonic sau tête-à-tête, cu numeroși angajați ai următoarelor instituții: Biblioteca Academiei Române (BAR), Muzeul Național de Artă al României (MNAR), Muzeul Olteniei (MO), Biblioteca Națională, Biblioteca Centrală Universitară din Iași, Biblioteca Batthyaneum. Doi predecesori ai dvs. în fotoliul de ministru al Culturii – profesorii Daniel Barbu și Vlad Alexandrescu – pot da mărturie cu privire la sprijinul pe care l-am solicitat în mod direct de la minister în perioada cînd acesta a fost condus de domniile lor. Din păcate, rezultatul acestor sisifice strădanii, într-o țară „încremenită în proiect“, este aproape nul, după cum voi arăta mai jos.

Dacă las deoparte Arhivele Naționale, în care se respira pe atunci un aer european, de maximă bunăvoință față de cercetători (era în mandatul istoricului Dorin Dobrincu), rămîn cu impresia indelebilă că instituțiile menționate mai sus rămîn măcinate de morbul ineficienței. La capitolul „conservarea și promovarea patrimoniului digital“, instituțiile-fanion bifează mai ales nerealizări. Cauza acestei înnămoliri nu este, cum se crede adesea, lipsa banilor. De vină este cu precădere lipsa de „voință politică“. Am făcut experiența stagiilor de cercetare în străinătate, în Germania, Anglia și Statele Unite, am trecut prin biblioteci mari (British Library, Biblioteca Universității din Cambridge, Biblioteca Mazarină de la Institutul Franței, Biblio-teca Universității din Bologna) și nu mi-e străină linia de graniță care desparte mentalul românesc de cel occidental.

Din experiența adunată în ultimul deceniu știu că primul obstacol aflat în calea petiționarului român este lipsa de reacție a instituțiilor autohtone la cereri care îi scot pe funcționari din hibernare. Cuvîntul de ordine în multe birouri de comunicare cu publicul este „Nu se știe“ sau „Nu se poate ști“. Sau, în cazul în care se știe, „Nu se poate spune“. Bunăoară, am aflat de curînd că Ministerul Culturii derulează un proiect de digitalizare la nivelul întregii țări, dar nici un reprezentant sau angajat al instituțiilor contactate (MNAR, BAR, MO) nu mi-a putut furniza un document oficial. La momentul redactării acestei scrisori, pe site-ul http://www.cultura.ro nu există nici o informație pe acest subiect.

Am început să pledez pentru conservarea digitală cu naivitatea celui care, după un stagiu de cercetare în Germania, se întoarce în propria-i țară crezînd că printr-o simplă cerere scrisă va despărți apele nămoloase ale birocrației autohtone și va intra pe pămîntul făgăduinței. Îmi închipuiam, în optimismul meu juvenil, că voi găsi și aici transparența și solicitudinea pe care le întîlnisem în Occident.

Cu titlu de inventar, ca mărturie și punct de referință pentru următorul deceniu, redau pe scurt cîteva episoade. În 2010 am contactat BCU Iași, condusă atunci de prof. Alexandru Călinescu, pentru a intermedia colaborarea cu CSNTM, centru american specializat în studierea manuscriselor Noului Testament. O echipă de specialiști din America se oferea să vină în România pentru a digitaliza așa-numitul „Lecționar evanghelic de la Iași“ (MS 160/IV–34) deținut de BCU. Propunerea părții americane a primit următorul răspuns: „În ceea ce ne privește, nu dorim realizarea acestui parteneriat. Operațiile de digitizare se vor face de către instituția noastră, în cadrul proiectului care va conduce la constituirea Bibliotecii Digitale Naționale. BCU Iași s-a angajat să participe la acest proiect. […] Noi sperăm că acest proiect, în ciuda dificultăților inerente, va fi dus la bun sfîrșit“. Scrisoarea semnată de dl Călinescu era datată 19 mai 2010. În noiembrie 2016 am trimis din nou o scrisoare către BCU Iași, în fruntea căreia se afla pe atunci istoricul Bogdan-Petru Maleon. N-am primit nici un răspuns. Vești despre fostul director n-am mai aflat apoi decît în decembrie 2017, în contextul tragediei care a făcut înconjurul țării.

Aș putea da ca exemplu de blocaj birocratic și relația cu Muzeul Olteniei, condus pe vremuri de dl Mihai Fifor. În primă fază, în aprilie 2009, MO s-a arătat interesat să realizeze digitalizarea Tetraevanghelului grec pe care îl deține. Parteneriatul cu CSNTM era în curs de realizare, dar, din motive inexplicabile, pe 29 aprilie, managerul interimar, dl Florin Ridiche, mi-a comunicat că MO suspendă acordul inițial. Am apelat atunci la medierea Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, care a recomandat MO să dea curs solicitării părții americane (adresa 271/Patrimoniu/25.08.2009). Specialiștii din SUA au venit, au studiat manuscrisul, dar digitalizarea n-a mai avut loc. S-a motivat atunci că tetraevanghelul este în proces de restaurare. Totuși, dacă ar fi existat un dram de „voință politică“, acest manuscris ar fi fost fotografiat încă din 2010, în condiții tehnice excepționale! Oare colegul dvs. de la Apărare nu este stingherit de faptul că în opt ani de zile nu s-a reușit ceea ce o echipă de experți străini ar fi putut realiza în cîteva zile, fără costuri pentru muzeu? Cîte Centenare mai trebuie să treacă peste România ca să ne trezim din somnul birocratic cel de moarte?

Nici negocierile cu MNAR n-au fost mai fructuoase. După euforia inițială, cînd dna Roxana Theodorescu și-a însușit ideea unei colaborări între CSNTM și Muzeu, a venit un neașteptat duș rece. Într-o scrisoare datată 2 martie 2010, direcțiunea MNAR invoca OUG 34/2006 pentru a-și lua cuvîntul înapoi. În 2016, dl Călin Stegerean, proaspăt (și vremelnic) manager la MNAR, îmi scria că „muzeul are între proiectele sale de conservare a patrimoniului digitizarea tuturor manuscriselor pe care le deține, precum și publicarea celor arhivate deja prin metoda digitizării“. Mai recent (pe 13 februarie 2018) am primit asigurări că „digitizarea manuscriselor din colecția muzeului nostru a început cu mult timp în urmă“, dar că „pînă la identificarea unui mecanism propriu de «etalare» în spațiul virtual a arhivei digitale rezultate în urma acestei activități, ea a fost și rămîne în continuare la dispoziția cercetătorilor interesați“. Pe scurt, deocamdată nu se poate vorbi de o dată precisă la care va fi disponibilă online arhiva digitală a Muzeului.

În fine, probabil cea mai deconcertantă experiență rămîne cea din relația cu Biblioteca Academiei. În 2009 am informat conducerea instituției că CSNTM se oferă să fotografieze pro bono manuscrisele grecești biblice ale Bibliotecii. În 2 decembrie 2009, acad. Florin Filip, directorul BAR, îmi scria următoarele: „Cu privire la cererea dvs., vă informăm că vă putem furniza copii digitale ale următoarelor manuscrise: 234, 695, 932 și 1170. Prețul este de 2999 de lei. Copiile digitale sînt exclusiv pentru cercetare. Orice altă folosire va fi obiectul unui acord diferit“. Am rămas stupefiat. Eu solicitam conservarea digitală a manuscriselor și afișarea lor publică într-o arhivă gestionată de specialiști străini. Conducerea BAR era de părere că, dacă tot „vin americanii“, n-ar fi rău să le facem o „contraofertă“!

Vă întrebați, probabil, domnule ministru, care este scopul acestei scrisori. Am urmărit cu interes discursul pe care l-a ținut dl Liviu Dragnea la Congresul PSD din 10 martie. Frumoase vorbe – dulci ca mierea – îi picurau de pe buze, mai ales cînd anunța „asigurarea unui fond de un miliard de euro pe șapte ani pentru proiectele majore în domeniul culturii“. Sună minunat, ce-ar mai fi de adăugat? „Amețitoare sumă, ce limpede te clatini!“ Doar că el nu poate înlătura un fapt amar foarte evident: în ultimii zece ani, instituții-cheie din România nu au reușit să asigure conservarea digitală și promovarea online a douăzeci de manuscrise, chiar și cînd ea s-ar fi putut realiza în mod gratuit, cu ajutor extern.

Dar să lăsăm visul despre cele „șapte vaci grase“ pe care ni l-a împărtășit recent Faraonul PSD. A sosit timpul ca ministerul dvs. să-și propună atingerea unor obiective clare și realiste. Ne plîngem de lipsa banilor, dar uităm că în domeniul conservării digitale se pot realiza multe lucruri bune în parteneriat cu instituții străine. Funcția pe care o dețineți vă dă posibilitatea să facilitați colaborarea instituțiilor românești cu parteneri din străinătate. Nu vom suferi nici o daună la nivelul imaginii dacă vom recurge la resurse externe pentru a ne asigura că patrimoniul nostru cultural este digitalizat, promovat și valorificat dincolo de granițele țării. Trebuie să depășim complexul de „cetate asediată“. Dacă nu putem realiza noi ceea ce trebuie făcut, măcar să nu punem bețe în roate celor ce pot să ne ajute.

Cu speranța că anul Centenarului va aduce noi proiecte în domeniul conservării digitale a patrimoniului cultural al României, 

Emanuel Conțac, membru în Consiliul Științific al CSNTM, este conferențiar universitar la Institutul Teologic Penticostal din București și coordonator al colectivului de revizuire a Bibliei Cornilescu (EDCR). Cea mai recentă carte publicată: Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic.