Scris & cafea (fragmente de jurnal)

8 noiembrie 2017   Tema săptămînii

Joi, 4,55. „Să bem mai întîi o cafea.“ Așa se termină una din cărțile mele preferate, așa începe fiecare zi aici, în nord, la Bistritz.

Marţi, 5,40. Scriu de o oră. A doua ceaşcă de cafea şi încă n-am depăşit o jumătate de pagină. În dimineaţa asta n-am reușit mare lucru. Nu reuşesc nicicum să o fac pe femeia durdulie să-şi tragă ciorapii mai sus de genunchi. Pînă aici a mers dintr-o suflare, dar cum am ajuns la genunchii ăştia cu pielea foarte uscată (un început de psoriazis?), cum m-am împotmolit. Ieri dimineaţă a mers mult mai bine. Într-o oră jumătate am adus-o acasă, i-am făcut duş, am pus-o la somn. Băuse vin cu nişte prietene, flirtase cu un bărbos – două pagini în care trecuse de miezul nopţii şi ea îşi cîntărea sînii în palme, pe sub plapumă, mulţumită. S-a foit de cîteva ori înainte să adoarmă. Nu şi-a mai amintit de bărbatul acela trecut bine de 40. Şi uite că acum n-o pot face să se îmbrace. Beau ultima gură de cafea, îmi aprind o țigară, sînt gata să renunț.

Miercuri, 5,10. Există întotdeauna cineva care apare pe neașteptate și face un gest, un gest aproape indiferent, dar care se dovedește a fi hotărîtor, care pune mai apoi în mișcare lucrurile cu adevărat esențiale. Plăcerea teribilă de a mă trezi dimineața foarte devreme doar pentru a mă bucura de cafea i se datorează lui Iustin Panța. Există, pe ultima copertă a Familiei și echilibrul(ui) indiferent, fotografia aceea cu el în geacă de blugi, puțin mahmur, cu o ceașcă mare de cafea în mînă. Se vede limpede: oboseala aproape a trecut, ultimele semne de neîncredere din timpul nopții s-au diluat – nu poate urma decît bucuria. Plăcerea de a fi încă în viață și de a sorbi primele guri de cafea. Remontarea. Repoziționarea în fața lumii. Încrederea căpătată la capătul cafelei. Aceasta e imaginea pe care o port cu mine încă de cînd eram foarte, foarte tînăr și visam să public poezii și să fiu admirat așa cum îl admiram eu pe Iustin. Eram adolescent, locuiam cu ai mei într un cătun de la capătul lumii și încă nu apăruse moda ca lumea să-și înceapă ziua cu o cafea. La noi în casă nici nu se pomenea cuvîntul, darămite să găsești așa ceva. Tocmai îl cunoscusem pe Iustin (și ce uimit eram! un poet tînăr și faimos, despre care auzisem deja o grămadă de lucruri, care îmi spusese încă de la prima întîlnire „poete“ și care mă îmbrățișase strîns – e-adevărat, doar ca modalitate de a mă faulta și de a mă opri să înscriu la miuța încropită în curtea Muzeului de Artă din Sîngeorz!), tocmai îl cunoscusem și nu-mi puteam lua ochii de la poza aia de pe coperta a patra – și ajunsesem să merg în fiecare seară cîte doi kilometri pînă la singurul magazin din sat ca să îmi cumpăr cîte un plic de nes pentru dimineață – și cred că atunci, pentru prima dată, în mintea mea s-a făcut legătura esențială între scris și cafea, lucru de care nu m-am mai putut lipsi niciodată. Pînă și azi, cînd gestul de a scrie e tot mai rar și mai chinuit, iar gîndul la admirația celorlalți a devenit inutil, mi e imposibil să mă așez în fața unei hîrtii fără o ceașcă mare, plină cu cafea neagră și tare, așa cum mi-am imaginat mereu că-i place lui Iustin s-o bea.

Luni, 4,20. Mă trezesc în fiecare dimineaţă brusc, speriat, pe jumătate afară din pat, înfăşurat în pînză şi transpiraţie, căutînd cu gesturi precipitate capătul cearşafului, trăgînd de el din toate părţile, înjurînd. Cînd reuşesc să scap, umplu ibricul cu apă şi-l pun pe aragaz. Îmi aprind o ţigară, mă trîntesc pe canapea. Închid ochii şi aştept.

Patru şi-un pic, la Bistritz căldura e deja insuportabilă.

Trag cu urechea la mişcările apei şi apa sună de parc-ar fi dat în clocot – dintr-un salt sînt deasupra ei, nerăbdător, dar suprafaţa e nemişcată – puţin tulbure de la urmele de zaţ care rămîn agăţate de margini oricît de bine aş clăti ibricul şi care mai apoi se lungesc ca mătasea-broaştei, cerculeţe maronii venind dinspre adînc, o culoare care mă indispune.

Ies pe balcon, sting ţigara, mă întorc la aragaz. Apa n-a fiert încă. Mai aprind o ţigară, mă trîntesc iar pe canapea. Las transpiraţia să mi se prelingă de pe frunte spre obraji, făcînd un mic semicerc la baza nasului, gîdilîndu mă. Încerc să nu fac nici un gest, să văd cît rezist.

Brusc sar ca ars, speriat de urletul unui copil undeva sub fereastră.

Îmi dau seama c-am aţipit – ies buimac pe balcon, nu e nimeni, nu se aude nimic.

Mă întorc la aragaz – mai e o mînă de apă care clocoteşte de una singură pe fundul ibricului. Umplu din nou ibricul şi-mi aprind ţigara stinsă la jumătate.

Oboseala asta cruntă ţine doar pînă la primele guri de cafea.

Marți, 5,40. Ritmul e bun, iarna aproape, entuziasmul doar din cînd în cînd şi fără nici un motiv. O femeie înaltă vine în fiecare dimineaţă dinaintea mea şi, cu amîndouă mîinile, ca pe un pui decongelat, desface cafeaua în două, cît să pot trece eu liniştit de cealaltă parte a ceştii.

De cealaltă parte a ceştii – o mare întindere de tutun şi treizeci de saci umpluţi cu hîrtie scrisă de mînă.

Bucătăria aceasta e parohia mea.

Cînd nu scriu e inutil. O tîmpenie, desigur, dar aşa merg lucrurile pe-aici.

Lasă scrisul să vină la tine, mi-a spus odată cineva, o femeie superbă, o admiratoare căreia, din neglijenţă şi entuziasm, căutînd într-o duminică superbă de toamnă o cafenea, într-un oraş străin, am încercat să-i vorbesc despre lucrurile astea. A zîmbit îngăduitor şi, după ce ne-am aşezat la masa din spate, în semiîntuneric – şi după ce chelnerul ne-a adus cafelele şi ea a rupt unul dintre pliculeţe, cel cu zahăr brun, turnînd mai întîi în linguriţă, cît s o umple pe jumătate, apoi amestecînd fără grabă, îndelung –, a zîmbit, apoi a început să-mi vorbească. Nu-l grăbi, nu forţa scrisul, ai răbdare şi va veni de unul singur la tine, o să vezi – şi nu cred c-am fost vreodată mai decepţionat – nu atît replica, nu atît modul în care o spunea – exact ca o mătuşă care-şi povăţuieşte nepotul preferat –, cît faptul că, mi-am dat seama atunci, e inutil să încerci să explici, că orice explicaţie oferită celor din afară (ba mai mult, oferită oricui altcuiva în afară de tine) devine puerilă, lipsită de sens, absurdă, că gestul de a vorbi despre scris, a vorbi în felul ăsta despre scris e total inutil. Oamenii nu au nevoie să audă aşa ceva, pentru ei e suficientă şi cu adevărat relevantă povestea cu inspiraţia – şi tu, care încerci să explici propriul mecanism, ajungi să fii ridicol şi te simţi umilit pentru că, în raport cu argumentele lor, argumentele tale n-au logică, n-au poezie, n-au nici un pic de credinţă. Dintr-odată, atunci, în cafenea, femeia aceea nu mi s-a mai părut superbă, iar admiraţia ei nu m-a mai interesat. Ştiu, nu era vina ei, dar distanţa era deja precizată, nu aveam s-o mai umplem cu absolut nimic. N-am lăsat niciodată scrisul să vină la mine, nu l-am aşteptat – şi atunci cînd am făcut-o, normal, n-a venit. Pentru că n-are cum să vină aşa. A trebuit întotdeauna să forţez, să bruschez, să trag cu forcepsul.

Iar pentru asta e nevoie de multă, foarte multă cafea. 

Dan Coman este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezie Insectarul Coman, Editura Charmides, 2017.

Foto: flickr

Mai multe