Scriitorii invizibili

3 februarie 2011   Tema săptămînii

Cu Thomas Pynchon nu există decît cîteva fotografii din vremea liceului şi a colegiului. Retras de peste 40 de ani, nu dă interviuri (decît prin fax), nu ţine prelegeri, premiile îi sînt ridicate de altcineva. Revista Playboy a publicat, la un moment dat, un articol în care un fost coleg de facultate al lui Pynchon spunea ceva despre o malformaţie dentară care l-ar fi constrîns pe scriitor să facă mai multe operaţii estetice. Cînd o echipă de jurnalişti de la CNN l-a urmărit fără succes, scriitorul a scris o scrisoare postului: „Eu cred că «reclusiv» este un eufemism jurnalistic pentru expresia «nu-i place să vorbească cu reporterii». Prefer să nu fiu fotografiat“. Nu peste mult timp, un reporter de la Sunday Times reuşea să-l fotografieze... din spate. Într-un episod din serialul The Simpsons, scriitorul a acceptat să-şi împrumute vocea personajului care-l juca cu o pungă de hîrtie pe cap. A doua înregistrare a vocii sale a apărut în 2009 pe YouTube, într-un teaser care-i promova romanul Inherent Vice. Pynchon a scris deseori în apărarea lui Salman Rushdie cînd acesta era forţat să ducă o viaţă secretă, pentru a se apăra de fatwa lui Khomeini. Rushdie şi Pynchon s-au şi întîlnit după aceea. În privat, fireşte.

Viaţa retrasă a lui J.D. Salinger, stabilit încă din 1953 în orăşelul Cornish (unde nu există supermarket-uri, mall-uri sau cinematografe, iar instituţiile funcţionează doar cîteva ore pe zi), a predispus la răspîndirea a tot felul de bizarerii. Despre Salinger însă, vecinii spuneau că era perfect integrat în comunitatea oraşului, îi plăcea să meargă şi să privească caii la tîrguri, cumpăra lăptuci de la piaţă şi se înţelegea cu copiii, pe care, uneori, îi chema la el în casă să asculte muzică şi le oferea lapte cu cacao. Cînd apărea vreun fotoreporter, Salinger îl agresa ori se ascundea. Spre deosebite de Pynchon, Salinger nici măcar n-a mai acordat interviuri. Pe la sfîrşitul anilor ’70, un articol apărut în Soho Weekly News susţinea că Pynchon şi Salinger ar fi, de fapt, una şi aceeaşi persoană. Pynchon a răspuns: „Nu e rău. Mai căutaţi“. Şi literatura română are cîţiva scriitori învăluiţi în mister. Nu există, de pildă, nici un portret al lui Ioan Budai-Deleanu, iar Alexandru Monciu-Sudinski este, de departe, cel mai „căutat“ scriitor român. Volumul său de debut, Rebarbor (1971), retras în epocă din librării, este astăzi o carte cult pentru mulţi scriitori. Emigrat în Suedia în 1978, după ce s-a solidarizat cu Mişcarea Goma, se crede că trăieşte retras într-o casă în pădure. Mai multe eforturi de a i se da de urmă au eşuat. Tot ce se ştie despre acest scriitor a fost sintetizat de Ion Manolescu într-un articol ce poate fi citit la www.romlit. ro/pe_urmele_lui_monciu-sudinski

Născută la Hunedoara, Alta Ifland este o scriitoare americană care a debutat cu un volum bilingv (franceză-engleză) de poeme în proză, distins cu Premiul „Louis Guillaume“, iar în 2009 a publicat o culegere de povestiri intitulată Elegy for a Fabulous World. Nu vrea să fie fotografiată, iar la lecturile publice citeşte deghizată. Aşa cum scriitorul spaniol Antoni Casa Ros refuză să apară în public altfel decît cu capul bandajat complet, avînd faţa mutilată în urma unui accident de maşină.

Din motive psihice, biografice, anatomice, de estetică literară sau de marketing, scriitorii au dreptul să nu aibă corp şi chip. Dar cu atît mai mult vor vrea cititorii să-i vadă şi să-i atingă.
 

Mai multe