Scrieţi. Corectăm noi

„Pentru un român care știe citi, cel mai greu lucru e să nu scrie.“ – I.L. Caragiale 

Pentru mine, corectura de text înseamnă meserie și pasiune. Da, sînt unul dintre acei fericiți care trăiesc făcînd ce se pricep și iubesc să facă.

Plecînd de la ideea că toate textele scrise trebuie văzute de un ochi străin, de preferat vulturesc, dar obligatoriu bun cunoscător al limbii române, am început din 2014 să iau corectura din edituri și redacții, unde își face veacul de cînd lumea, și să o duc acolo unde, dacă există, nu este printre principalele griji ale autorilor: în textele pe care le citim pe panourile publicitare, în reclamele de la televizor, în newsletter-ele pe care le primim pe e-mail, în comunicatele de presă, pe site-uri, în textele create de departamentele de comunicare din companii și așa mai departe.

Desigur, este perfect onorabil, unanim acceptat și, pînă la urmă, normal ca textele publicate de edituri să se bucure de atenția unui corector profesionist (în acest moment, în redacțiile de presă corectorul pare o prezență excentrică). Însă în fața ochilor cititorilor de tot felul ajung și o mulțime de alte texte, iar eu găsesc la fel de onorabil ca acestea să fie scrise, și ele, într-o limbă română corectă. Cel care apreciază o carte corectată bine găsește supărătoare aranjarea aleatorie a virgulelor în reclama la o bere cunoscută ori citirea lui „sandviș“, un cuvînt neacceptat de dicționarele oficiale actuale, în toate meniurile unui fast-food celebru. Iar, de cealaltă parte, cititorul mai neglijent va rata noi ocazii să vadă cum se scrie, cum se zice…

Profit de ocazia de a apărea pe această pagină pentru a-mi face hatîrul de a scrie cu „î“ în mijlocul cuvintelor, contrar normelor din dicționarele actuale abia amintite. Cunoscînd și prețuind nevoia de a încălca o regulă cu care nu ești întru totul de acord, în munca de zi cu zi las loc pentru opțiunile personale ale autorilor textelor pe care le corectez. Însă dacă nu apare nici o (sic!) dorință de acest fel, atunci corectura pe care o fac este ghidată de normele în vigoare.

Trecut prin edituri mai mici și mai mari, am văzut întotdeauna munca unui corector ca fiind mai mult decît așezarea tuturor semnelor la locul lor: virgule și virgulițe, căciulițe, cratime și așa mai departe. În același timp, am considerat că redactorul ar trebui să nu intre în text atît de mult încît să-l transforme după chipul și asemănarea lui, ca și cum l-ar fi scris el. Munca mea și corectura pe care o propovăduiesc se poziționează undeva la mijloc, plecînd de la corectarea așa-numitelor greșeli de tipar, a punctuației etc. și mergînd pînă la atenționarea asupra – sau, dacă relația cu autorul și situația permit, modificarea – exprimărilor improprii, inconsecvențelor, inadvertențelor și altor dușmani ai unei scrieri curate, trecînd, desigur, prin corectarea dezacordurilor de toate felurile și a formelor greșite ale cuvintelor. Consider că misiunea redacto-corectorului nu este aceea de a face un text bun dintr-un text prost, ci, ideal, de a face un text perfect dintr-unul bun. Însă, ca în orice meserie, se lucrează cu materialul clientului.

Textele care nu ne plac, care nu ni se par demne de a fi publicate sau despre care credem că ar fi trebuit să fie scrise mai bine ori deloc sînt, esențialmente, creația cuiva. La limită, textul îl reprezintă pe autor în acel moment al existenței lui, este proiecția propriei persoane. Să rescrii acel text, ori cel puțin să reformulezi bucăți din el atunci cînd nu ți-o cere explicit însuși autorul, mi se pare o flagrantă lipsă de respect pentru cel care l-a scris. Textele scrise cu mai puțin har vor avea după corectură cel puțin virtutea de a nu conține greșeli gramaticale. Și apoi, orice pîine își găsește o gură s-o mănînce, indiferent că unii mănîncă doar pîine albă cu cartofi, alții, doar integrală cu semințe, iar alții, doar sărățele.

De ce cred că orice text ce urmează să ajungă în fața ochilor unui public se cere trecut prin mîna unui corector, chiar și atunci cînd autorul este un expert al limbii române? Pentru că travaliul creației scade inevitabil atenția asupra celor mai mici detalii ale formei textului, resursele autorului fiind implicate în exprimarea ideilor. Recitirea textului nu este întotdeauna o rezolvare pentru problemele de corectură, așa cum nu reușim să observăm mereu defectele propriului copil.

Pasiunea mea pentru corectură și talentul pe care fără falsă modestie îl recunosc au dat naștere, în 2014, firmei de corectură Anonimov. De ce Anonimov? Pentru că cea mai mare parte a muncii noastre are loc în umbra cortinei. De ce nu, poate, Anonimescu? Am primit întîiași dată această întrebare în urmă cu ceva timp, dar încă nu am un răspuns mai bun decît acela că îmi place mai mult cum sună Anonimov.

Ca notă către redacție, rog să nu omită să treacă acest text pe la Departamentul Corectură – cum spuneam, se poate în­tîmpla ca și cei mai buni cunoscători ai limbii române să greșească atunci cînd scriu.

Foto: flickr