Şcoala pe Internet
Aveţi manualele la voi? Priviri nedumerite. Nu, evident. Nu putem de pe telefon, cu date mobile? Putem, ce să facem… ar fi fost mai bine să avem textul în faţă, pe hîrtie! Doar v-am spus să vă aduceţi cartea! Cum să facem Dănilă Prepeleac fără să-l citim?! Nici nu se mai înţelege care carte – probabil că aici greşesc eu –, le cer, de obicei, să aducă, pur şi simplu, un volum din Creangă, ca astăzi, în ideea că apucăm să mai citim ceva şi extra. Am rămas cu obiceiul acesta şi pentru că, de-a lungul timpului, din diverse motive, n-am avut niciodată manuale suficiente pentru toţi elevii din clasă.
Cît am fost elevă, m-am gîndit mereu că profesorii noştri aveau o memorie fabuloasă – unii recitau, la virgulă, lecţia din manualul unic. Îi şi urmăream, rînd cu rînd, şi zău că nu săreau nimic! Ştiau exact pagina la care se afla o formulă, unde apărea o inexactitate, cîte rînduri avea sinteza despre marii clasici. Nu toţi profesorii noştri ştiau manualul pe deasupra – cu timpul, folosind ani la rînd acelaşi manual, cum să nu-l ştii?! Unii citeau direct din el sau din puţinele auxiliare, din bibliografia de specialitate. Ora era, pe de-a-ntregul, o lectură publică, plictisitoare, dar inevitabilă ca un aisberg în calea Titanicului. Şi noi scriam, după dictare. În fine, am cunoscut şi categoria selectă a profesorilor care nu aveau nevoie de manual – ştiau ce au de spus, aveau raţionamente clare şi ne predau, uneori cu umor, alteori cu stoicism, o materie pe care, prin felul lor de a fi, o făceau interesantă. Asemenea profesori, ca doamna Trandafirescu, transformau un manual vechi, îngălbenit, într-un foarte interesant ghid de limba franceză! Norocoşii primeau, pe lîngă manual, spre lectură, şi un roman franţuzesc sau cîte o revistă pariziană, aduse de doamna dirigintă direct de la sursă. Profesorii noştri minunaţi se străduiau să completeze manualul cu tot felul de alte materiale interesante, care nu se găseau uşor. Dar manualul era important.
De altfel, subiectele date la examen se bazau pe acel manual – la Drept, spune legenda, se dăduse, într-un an, prefaţa manualului de istorie. La treapta a doua, chiar generaţia mea avusese de comentat o poezie care apărea pe prima pagină a cărţii de română. Prin anii ’90, cînd am început să predau după manual unic (cel de pe care învăţasem şi eu, ca elevă!), am înţeles cum funcţionau lucrurile, în general: învăţai acasă lecţia, ca un şcolar, şi încercai, la clasă, în faţa elevilor, să spui ce ai învăţat. Facultatea nu te pregătea să fii profesor, deşi îţi deschidea un orizont cultural. Aşa că, în absenţa unei experienţe didactice, doar cu dorinţa de a şti, mai repede, „cum se face“, erai, ca profesor, primul scos la lecţie, în faţa clasei: dacă nu voiai să citeşti direct din manual (şi eu nu voiam!), îţi rămînea să înveţi tu foarte bine acasă ceea ce urma să le ceri elevilor tăi să ştie, la rîndul lor.
N-a durat mult şi au apărut manualele alternative. Se împlinea o previziune, pe care o auzisem în cancelarie, la diseminarea uneia dintre primele vizite în Franţa: acolo, spuneau doamnele noastre, profesorii se adună la începutul fiecărui an şcolar şi decid ce manual să aleagă! Extraordinar! De necrezut! Şi nici n-am crezut, pînă n-am văzut! Ne-am agitat şi noi, să alegem manualul care ne plăcea cel mai mult, în funcţie de nivelul clasei la care urma să predăm. Doar că, foarte repede, ne-am dat seama că toată şcoala trebuia să comande acelaşi manual, n-am înţeles bine de ce. Şi ce era să facem?! Decît deloc… Apăruse, de fapt, o problemă de distribuţie: se făcea o precomandă şi, cumva, abia se reuşea achiziţionarea numărului cerut de exemplare de la o singură editură. În anii care au urmat, problemele de distribuţie au reapărut, dar am reuşit totuşi, uneori, să predăm şi după manualul ales de noi. Manualele noastre nu arată nici astăzi aşa cum arătau manualele franţuzeşti primite de noi, în anii ’90, în acel schimb cultural – cu foi lucioase, ilustraţii minunate, condiţie grafică excelentă. Un timp, m-am îndoit că acelea erau manuale, fiindcă puteau concura cu succes la o expoziţie de tipul „Cele mai frumoase cărţi“.
Ridic privirea spre clasă. Doar vreo doi elevi au pe bancă manualul şi încă vreo zece au volumul lui Creangă cu ei. Cei mai mulţi au trecut pe date mobile: Dănilă Prepeleac.
Mihaela Nicolae este profesoară de limba română la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău.
Foto: flickr