Schimbarea în care nu crede nimeni

18 august 2011 Tema săptămînii

Modernizarea este la ordinea zilei în Rusia. Planul este ca ţara să fie propulsată rapid în secolul XXI, prin intermediul nanotehnologiei şi al centrului de inovare Skolkovo, cunoscut şi ca Silicon Valley-ul rusesc. Lăsînd la o parte faptul că reuşita modernizării tehnologice stă sub semnul întrebării, ar fi oare aceasta suficientă pentru a aduce o schimbare în Rusia? Schimbarea trebuie în mod cert să fie legată de modernizarea politică. Dar de unde ar putea veni aceasta? De la omul care ţine cu adevărat hăţurile, prim-ministrul Vladimir Putin? Sau de la preşedintele Dmitri Medvedev, care pretinde puterea în ideea că e un promotor al inovaţiei tehnice? Va veni de la vîrf, ca în trecut? Sau de jos, cum s-a întîmplat în Africa şi Orientul Mijlociu? Anatoli Ciubais, părintele privatizării ruseşti din anii ’90 şi actualul manager al conglomeratului naţional în domeniul nanotehnologiei RosNano, sugera recent că perspectiva unei modernizări politice a Rusiei este vagă. „Astăzi – spunea el – nu există cerere pentru aşa ceva. O asemenea cerere ar presupune existenţa unui grup social care să o promoveze.“

Igor Iurgens, preşedintele Institutului pentru Dezvoltare Contemporană şi protejatul modernizatorului-şef Medvedev, are îndoieli similare privind schimbarea politică. Ruşii – zice el – „nu sînt cetăţeni, sînt un fel de trib“. Astfel, în opinia sa, este puţin probabil să aibă loc schimbări, înainte de 2050, în societatea rusească atît de arhaică.

Politicienii ruşi au avut întotdeauna tendinţa să dea termene-limită pentru schimbare: este memorabilă promisiunea lui Nikita Hruşciov de a construi comunismul pînă în 1980. Încă aşteptăm. Există şi percepţia comună că ruşii nu sînt pregătiţi să îşi asume responsabilităţile pe care le presupune cetăţenia. Încă o dată, importul democraţiei de tip vestic depinde de dorinţa unui ţar luminat şi binevoitor.

Ruşii nemulţumiţi de sistemul actual au foarte puţine opţiuni pentru alegerile din 2012. Ei trebuie fie să susţină candidaţii marginali ai opoziţiei, care nu au un mesaj coerent şi nu oferă o alternativă credibilă la conducerea actuală a ţării, fie să se mulţumească cu speranţa că modernizarea va veni de la vîrf, deci practic trebuie să susţină sistemul.

Dincolo de opoziţia politică, numeroase iniţiative apolitice protestează, în ultimul timp, împotriva unor politici specifice ale guvernului, conducînd inevitabil la confruntări cu ordinea politică existentă. Aceste manifestări nu sînt încă substanţiale. Dar în aceste grupuri – automobilişti, voluntari ecologişti şi organizatori de campanii caritabile – stă mai degrabă speranţa pentru modernizare politică, decît în politicieni.

Dacă luăm în calcul exemplele Egiptului şi Tunisiei, schimbarea în Rusia poate veni numai de jos în sus. Însă înainte ca aceasta să se întîmple, iar populaţia să se implice cu adevărat în viitorul politic al ţării (fie în 2012, fie în 2050), mai e de înfruntat o provocare majoră: schimbarea de mentalitate, atît în rîndul liderilor cît şi la nivelul populaţiei. Pentru a obţine modernizare politică şi efecte pe termen lung, Rusia trebuie să depăşească o serie de aspecte moştenite din trecut.

Prima provocare este de ordin geografic: nouă zone de fus orar (înainte de decretul prezidenţial de anul trecut erau 11) nu sînt viabile pentru modernizarea ţării. Problemele Petersburg-ului, un oraş relativ modern, aproape de Finlanda, nu au aproape nimic în comun cu cele ale imensei Siberii. Cea de a doua provocare constă în evocarea, cu mîndrie încă, a simbolurilor depăşite ale puterii statului – de exemplu, stema, un vultur cu două capete, moştenită din perioada imperiului – de parcă acestea ar mai fi reprezentative pentru naţiunea de astăzi. Vulturul cu două capete este un simbol al dominaţiei ruseşti peste Est şi Vest, şi nu este adaptat realităţii actuale.

Cea de a treia provocare, enormă, cu care Rusia se confruntă, se referă la ideologie şi identitate. În ciuda aspiraţiilor lui Medvedev spre modernizare, statul lui Putin se comportă deseori de parcă am fi în secolul al XV-lea. Şi de parcă Putin ar fi descendentul direct al regilor bizantini, iar Moscova cea de a treia Romă, dar cu Mercedes şi supermarketuri. Exact ca în secolele bizantine, Rusia crede că este o naţiune cu o misiune divină, destinată să reziste decăderii şi distrugerii din Occident. Şi totuşi, ortodoxismul, religia pe baza căreia s-a clădit gloria Imperiului Bizantin, nu este capabil, ca religie de stat, să ţină pasul cu schimbările politice din lumea contemporană. În definitiv, ideile promovate de Biserica ortodoxă – de exemplu, superioritatea spiritului – intră în conflict cu progresul, atribut indispensabil al modernizării.

Nina Hruşceva este profesoară de Afaceri Internaţionale la New School University din New York şi a fost visiting fellow la Institute for Human Sciences (IWM) în Viena. A publicat cartea Imagining Nabokov: Russia Between Art and Politics. Este strănepoata fostului lider sovietic Nikita Hruşciov.

Articolul a fost publicat în revista IWM (www.iwm.at) şi republicat cu acordul autoarei.