Scena politică americană: prerogative şi limite

Chiar şi pentru cei care nu se declară experţi în politică americană, Curtea Supremă reprezintă o instituţie aproape infailibilă. Formată din nouă judecători aleşi pe viaţă, dispunînd de o libertate absolută în selectarea cazurilor şi avînd rolul de a invalida legi federale sau statale, ori de a contesta aplicarea „privilegiului executiv“, Curtea Supremă e ferită de oscilaţiile ciclurilor electorale, dar şi de testul popularităţii cu care sînt nevoiţi să se confrunte membrii Congresului şi administraţia de la Washington, mai ales în perioadele de criză. Dacă deciziile Curţii sînt definitive, reacţiile societăţii nu sînt întotdeauna favorabile. Un exemplu clasic este cazul Scott v. Sandford din 1857. Atunci, Curtea prezidată de Roger Taney, un judecător promovat de preşedintele Andrew Jackson pentru loialitatea sa în bătălia pe care executivul o purtase împotriva opoziţiei Whig, a decis că negrii, deşi pot fi socotiţi cetăţeni ai unui stat, nu pot fi consideraţi şi cetăţeni ai Statelor Unite şi, în consecinţă, neavînd acest statut, nu pot fi parte într-un proces. Într-o opinie care se desfăşura pe nu mai puţin de 55 de pagini, Taney argumenta: „Întrebarea este simplă: poate un negru, ai cărui strămoşi au fost aduşi în această ţară şi vînduţi ca sclavi, să devină un membru al comunităţii politice alcătuite conform Constituţiei Statelor Unite? Noi credem că ei nu sînt consideraţi… şi că nici nu s-a dorit ca ei să fie consideraţi cetăţeni“. Logica argumentaţiei se întemeia pe textul Legii supreme, fiindcă la vremea cînd a fost scrisă Constituţia, susţinea Taney, negrii erau socotiţi ca fiinţe subordonate şi inferioare, care au fost subjugate de o rasă dominantă, şi fie că erau emancipaţi sau nu, ei nu aveau alte drepturi sau privilegii decît cele pe care cei care deţineau puterea şi guvernarea alegeau să le acorde. Curtea nu numai că îi nega lui Dred Scott calitatea procesuală, dar îi contesta statutul de om liber dobîndit de acesta prin mutarea din Missouri în Illinois, un stat fără sclavie. Prin această decizie, Curtea anula Compromisul Missouri stabilit în Congres în 1820, prin care paralela 36 devenea o frontieră dincolo de care expansiunea sclaviei nu era permisă. Era astfel contestat întregul edificiu politic, la construirea căruia Henry Clay, o figură politică respectabilă a vremii, contribuise decisiv, şi care reuşise să menţină, cîteva decenii, un echilibru între statele din Sud şi cele din Nord. Ca argument juridic, Taney a invocat Amendamentul V din Constituţie, care garantează că nici o persoană nu va fi deposedată de o proprietate decît în urma unui proces corect şi printr-o justă despăgubire. Sclavii nu reprezentau, în opinia lui Taney, decît o marfă, fiindcă negrul „era cumpărat şi vîndut, fiind tratat ca un simplu obiect de negoţ, ori de cîte ori se putea obţine un profit din această tranzacţie. La acea vreme, această opinie era universal împărtăşită de rasa albă, fiind privită ca o axiomă valabilă atît în moravuri, cît şi în politică, pe care nimeni nu avea de gînd s-o conteste. Oameni de toate condiţiile se întemeiau pe ea în viaţa lor zilnică, în mod obişnuit, atît în treburile private, cît şi în cele publice, fără să pună la îndoială corectitudinea ei“. Considerînd probabil că invocarea mentalităţilor din veacul al XVIII-lea nu era suficientă, Taney apelează şi la Declaraţia de Independenţă, fiindcă, spune el, nicăieri în acest document negrii, fie că sînt sclavi sau liberi, nu sînt menţionaţi. Contestarea validităţii Compromisului Missouri nu avea însă decît o valoare ideologică, fiindcă el fusese deja anulat prin adoptarea Legii pentru organizarea teritoriilor Kansas şi Nebraska, în 1854, care desfiinţa frontiera de la paralela 36, lăsînd decizia privind sclavia pe seama votului popular. În sfîrşit, chiar dacă Dred Scott îşi redobîndise libertatea stabilindu-se în Illinois, prin revenirea în Missouri, susţinea Taney, el şi-o pierduse, devenind din nou sclav, conform legilor statului respectiv, pe care Curtea Supremă nu intenţiona să le considere neconstituţionale. Argumentele lui Taney reflectă un tip de gîndire care a modelat numeroase alte decizii ale Curţii în secolul al XIX-lea. Adept la drepturilor statelor şi împărtăşind filozofia politică a protectorului său, preşedintele Jackson, Taney era convins că dezvoltarea Americii trebuie să se bazeze pe iniţiativa locală şi pe o competiţie care să nu fie stînjenită de normele rigide impuse de birocraţia federală. Din această perspectivă, expansiunea spre vest, progresul tehnologic şi acumulările corporatiste au găsit în deciziile Curţii prezidate de Taney un sprijin juridic util. Negînd în 1857 dreptul Congresului de a reglementa statutul sclaviei în anumite teritorii ale Uniunii, el n-a făcut decît să-şi exprime ataşamentul la o doctrină pe care o considera nu numai benefică pentru naţiunea americană, dar şi riguros constituţională.

Coerenţa opiniilor nu i-a impresionat pe jurnaliştii din Nord, care au văzut în decizia Curţii o conspiraţie a Sudului. Cei şapte judecători care au votat în favoarea deciziei, în frunte cu Taney, au devenit obiectul unor atacuri de presă care le puneau la îndoială nu numai competenţa în chestiuni juridice, dar şi integritatea profesională. Spiritele s-au încins şi în Congres, unde republicanii au folosit impactul deciziei pentru a-şi relua atacurile împotriva democraţilor care susţineau legitimitatea extinderii sclaviei, prin vor popular, în teritoriile situate dincolo de paralela 36.

Peste aproape 100 de ani, a fost rîndul presei şi al politicienilor din Sud să reacţioneze la o decizie a Curţii Supreme. În 1954, Curtea prezidată de judecătorul Earl Warren a decis, în unanimitate, în „Brown v. Board of Education“, că segregarea şcolilor publice încalcă Amendamentul XIV din Constituţie. La argumentarea juridică, redactată într-un limbaj accesibil, fără prea multe subtilităţi de specialitate, Warren a adăugat consideraţii de ordin sociologic şi psihologic, susţinînd că obligaţia elevilor negri de a frecventa alte şcoli decît cele destinate albilor provoacă un sentiment de inferioritate care le va marca existenţa pentru totdeauna. După ce Curtea a adoptat, un an mai tîrziu, decizia care rămîne cunoscută ca „Brown II“, prin care responsabilitatea supravegherii procesului de desegregare era pusă în seama instanţelor districtuale, au apărut primele forme de contestare politică. 19 senatori şi 89 de membri ai Camerei Reprezentanţilor au semnat, în martie 1956, „Manifestul Sudului“, un document care reproşa Curţii Supreme că, prin decizia „Brown v. Board of Education“, a uzurpat funcţiile legislativului. Segregaţia în şcolile publice, susţineau semnatarii manifestului, nu contravine Amendamentului XIV, după cum afirmase Curtea Supremă în 1896, cînd stabilise justeţea doctrinei „separat, dar egal“ în „Plessy v. Ferguson“, sau în „Lum v. Rice“, din 1927, cînd excluderea dintr-o şcoală frecventată de albi a unui elev aparţinînd unei minorităţi etnice nu a fost considerată ca fiind o încălcare a Constituţiei. Pe un ton care amintea de tensiunile dinaintea secesiunii statului Carolina de Sud din 1860, semnatarii apelau la autorităţile statelor din Sud să folosească „orice mijloc legal“ pentru „a se împotrivi integrării forţate“.

Nu numai chestiunile rasiale pot naşte controverse legate de decizii ale Curţii Supreme. Alegerile prezidenţiale din anul 2000 au pus Curtea în faţa unei dileme: să permită renumărarea manuală a voturilor din Florida, aşa cum hotărîse Curtea Supremă a statului, ori să oprească procesul renumărării care, aşa cum spunea judecătorul Scalia, dacă ar fi fost lăsat să continue ar fi provocat „un prejudiciu ireparabil ţării, aruncînd o umbră asupra legitimităţii alegerilor“. Folosind ca argument Articolul II din Constituţie care prevede că legislativul statului reprezintă singura autoritate care poate decide asupra modului în care sînt aleşi reprezentanţii în colegiul electoral, Curtea a invalidat decizia instanţei supreme din Florida, stabilind astfel că George W. Bush este noul preşedinte al Statelor Unite. Votul strîns, 5 la 4, a reflectat nu numai orientările politice ale judecătorilor, dar şi poziţia ingrată a unei instituţii căreia i s a cerut, de pe o zi pe alta, să preîntîmpine o criză politică majoră, cu preţul credibilităţii. Judecătorul Stevens, care a votat împotriva deciziei, nu s-a putut abţine să observe că, după „Bush v. Gore, americanilor le va fi greu să privească spre Curtea Supremă ca spre un apărător imparţial al domniei legii. 

Octavian Roske este directorul centrului de Studii Americane, Universitatea București.