Scandalul adopţiilor

9 martie 2016   Tema săptămînii

La începutul anilor 2000, problema adopţiilor internaţionale devenise în România un subiect cît se poate de fierbinte, legat în mod direct de unul dintre cele mai importante interese naţionale de atunci – aderarea la Uniunea Europeană. Totul a pornit de la un raport prezentat în Parlamentul European de către baroneasa Emma Nicholson (raportoarea pentru România, la acea dată) în 2001, care a pus şi problema suspendării negocierilor de aderare pentru ţara noastră. Emma Nicholson acuza autorităţile de la Bucureşti de neglijarea intereselor fundamentale ale copiilor şi vorbea despre un aşa-numit „comerţ profitabil de copii“.

Reacţiile Guvernului român nu s-au lăsat aşteptate. Adrian Năstase s-a grăbit să trimită scrisori raportoarei şi comisarului pentru extindere Günter Verheugen în care încerca să „corecteze“ informaţiile din raport, despre care susţinea că ar conţine unele erori sau interpretări exagerate. În Parlamentul României şi în articole de presă favorabile Puterii de atunci, baroneasa şi raportul ei erau ironizate în cel mai straşnic spirit local. Opoziţia, la rîndul ei, în aceeaşi straşnică tradiţie, critica Guvernul, considerînd avertismentul venit de la Bruxelles cît se poate de serios.

România devenise un caz pe harta lumii în privinţa adopţiilor internaţionale. La presiunile enorme venite dinspre Uniunea Europeană, Guvernul a legiferat foarte repede în acel an, printr-o ordonanţă de urgenţă, un aşa-numit moratoriu. Adopţiile internaţionale au fost suspendate pînă la elaborarea unei noi legi privind adopţiile, lege care avea avea să intre în vigoare trei ani mai tîrziu.

Pînă la izbucnirea acestui scandal, istoria adopţiilor internaţionale din România fusese oricum destul de tulbure şi existaseră tot felul de suspiciuni şi zvonuri legate de un presupus trafic de copii, ba chiar de trafic cu organe prelevate de la copii adoptaţi, deşi aşa ceva n-a fost vreodată dovedit. Au fost situaţii în care unele instanţe au aprobat adopţii pe baza unor dosare incomplete. Exista şi o acuzaţie recurentă la adresa unor politicieni privind traficul de copii. Era o metodă prin care se încerca demonizarea adversarilor politici, metodă care se pare că n-a fost uitată pînă astăzi (nici actualul preşedinte n-a fost scutit de ea).

Fenomenul adopţiilor internaţionale a luat amploare după momentul 1989, cînd întreaga lume a putut vedea imaginile terifiante ale copiilor din orfelinatele româneşti care fuseseră patronate de regimul comunist. În 1997, un raport UNICEF observa deja că adopţiile internaţionale erau făcute mai degrabă din interese financiare decît în interesul copiilor. Existau nenumărate fundaţii care înlesneau procesul, prezentînd cetăţenilor străini interesaţi albume cu copii. Era o adevărată afacere. Taxele declarate pentru aceste servicii variau între 2000 şi 3500 de dolari. Cifrele oficiale arată că în primul deceniu de după Revoluţie, circa zece mii de copii au fost daţi spre adopţie internaţională. E de presupus însă că numărul adevărat e mult mai mare, pentru că, la începutul anilor ’90, asemenea „tranzacţii“ se puteau face la mica înţelegere. Sărăcia era mare, regulile păreau că dispăruseră şi, aşa cum unii oameni sperau că vor trăi mai bine vînzîndu-şi un rinichi, alţii ajunseseră să-şi vîndă, la propriu, copiii. În anul 2000, adopţiile naţionale au fost de trei ori mai puţine decît cele internaţionale (care depăşeau cifra de trei mii).

După moratoriul instituit în 2001, baroneasa Emma Nicholson şi alţi oficiali europeni au tot venit la Bucureşti şi s-au interesat constant de această chestiune. Existau şi presiuni contrare, prin care se dorea liberalizarea adopţiilor, în mare parte venite dinspre Statele Unite. Existau acolo oameni interesaţi să adopte copii din România şi care doreau deblocarea procesului. Unele critici atrăgeau atenţia că, în urma instituirii moratoriului, copiii nu mai puteau fi înfiaţi nici măcar de rude, dacă acestea erau plecate în străinătate. Dar o vreme a părut că moratoriul era respectat.

În anul electoral 2004, scandalul a reizbucnit. Au apărut întîi nişte investigaţii penale privind un trafic de copii la o maternitate din Ploieşti. Apoi, baroneasa Emma Nicholson a acuzat din nou Guvernul român de nerespectarea moratoriului. Ea a venit cu date privind înfierea a 105 copii din România de către cetăţeni italieni. Asta s-ar fi întîmplat după o vizită a premierului italian Silvio Berlusconi la Bucureşti. În Parlamentul European s-a cerut din nou suspendarea negocierilor de aderare cu România (din partea europarlamentarul olandez Arie Oostlander). Din nou, Guvernul român s-a apărat susţinînd că n-a fost vorba de nici o încălcare şi că cele 105 cazuri ar fi fost nişte excepţii. Presa a explodat. Ziarul de Iaşi, de exemplu, titra: „Năstase şi Berlusconi, traficanţi de copii“.

Traian Băsescu, unul dintre principalii liderii ai Opoziţiei de atunci, l-a acuzat pe premierul Năstase că ar fi „şeful celei mai mari reţele de trafic de copii din România – o marfă pe care a administrat-o după bunul plac şi în interes personal“. Secretarul general al Guvernului, Şerban Mihăilescu, susţinea că asemenea declaraţii nu au nici o legătură cu realitatea; preşedintele executiv al PD, Emil Boc, a cerut să se constituie o comisie parlamentară de anchetă; alianţa PNL-PD a cerut demisia Guvernului, iar Partidul România Mare a ameninţat cu o moţiune de cenzură pe această temă.

Preşedintele Ion Iliescu a intrat şi el în joc, afirmînd că ar fi existat presiuni pentru liberalizarea adopţiilor din partea unor senatori americani, dar şi din partea unor autorităţi franceze şi spaniole. Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Michael ­Guest, declara: „În urmă cu doi ani şi jumătate ne-am oferit să sprijinim Guvernul României pentru a eradica corupţia din acest proces şi să oferim asistenţă la redactarea unui proiect de lege şi implementarea acestei legi după ce va fi votată. În tot acest timp, prim-ministrul şi alţi miniştri m-au asigurat personal că legea va include ca opţiune şi adopţiile internaţionale. Acum văd articole în presă în care prim-ministrul spune că nu este de acord cu adopţiile internaţionale şi aştept nişte clarificări din partea Guvernului României în această privinţă pentru că nu putem pune accent pe excepţii, aşa cum face doamna Emma Nicholson, ci pe faptul că legea trebuie să înainteze“. Jurnalul naţional titra: „Adopţiile au pus Guvernul român între ciocanul UE şi nicovala SUA“. Unii politicieni români au început atunci să se lamenteze, ba că România ar fi în mijlocul jocurilor de interese ale marilor puteri, ba că cererea de suspendare a negocierilor de aderare ar fi o încercare de a destabiliza Guvernul în favoarea Opoziţiei, şi aşa mai departe. Parlamentul European a aprobat raportul Emmei Nicholson, avertizînd Guvernul de la Bucureşti că, în vederea aderării, trebuie să facă eforturi pentru instaurarea statului de drept. În cele din urmă, chiar reprezentanţii Guvernului au recunoscut că, în urma unor presiuni externe, în perioada moratoriului au fost aprobate, în mod excepţional, circa o mie de adopţii internaţionale.

În toamna anului 2004 a fost adoptată Legea 273, care reglementa adopţiile. Ea a fost imediat criticată pentru că era prea restrictivă, limitînd aproape la zero posibilitatea înfierii unui copil din România de către un cetăţean străin. Ulterior, scandalul s-a mai domolit, iar după nişte ani, legea a fost îmblînzită.

Mai multe