sBROT

Deşi gratuită, fără prea mare însemnătate, mult redusă ca importanţă din cauza dimensiunilor infime cu care jonglează umanul, plasarea unui eveniment în timp poate fi totuşi un bun început pentru încercarea de a-l descrie. 

Era debutul anilor ’90... 

Pe vremea aceea eram student al facultăţii de electrotehnică. Sigur, pot scrie asta şi cu majuscule, lucru care, pînă la urmă, nu va schimba cu nimic atitudinea mea faţă de acei ani, înneguraţi, perioadă în care pămîntul părea că îmi fuge de sub picioare. Nu ştiu, cumva toată viaţa mea fusese parcă destinată, împinsă şi diriguită înspre acest liman, al unei facultăţi tehnice, deşi niciodată nu demonstrasem abilităţi potrivite unei asemenea zone. Dar, mă mulţumesc să spun şi acum, aşa era pe atunci viaţa unui elev eminent, avînd tată specializat în matematici şi mulţumit fiind să trăiască în perimetrul modest, dar suficient, al unui cartier de periferie. Şi, totuşi, nu ştiu cum, mereu simţeam în mine nevoia de altceva. În felul ăsta am ajuns să scriu. Am început să frecventez şi să fiu frecventat de amici cu preocupări. Faptul că scriam deja de ceva timp m-a sensibilizat în a-i depista cu uşurinţă, chiar ascunşi fiind sub crusta timidităţilor şi neîncrederilor de tot felul, pe aceia care făceau acelaşi lucru ca şi mine. Iar faptul că nici unul nu publicase vreodată ceva, ba, mai mult, că nici măcar nu se gîndise să acţioneze pîrghiile unui atare gest, m-a făcut să visez la a pune pe picioare o revistă, un loc de întîlnire de fapt, unul în care să adunăm laolaltă, cu bune, cu rele, toate aceste gînduri aşternute în forme ademenitoare sau mai puţin şlefuite. Pînă la urmă, într-o astfel de publicaţie, fără pic de pretenţii, una care şi-ar fi permis orice tocmai pentru faptul că nu îşi propunea nimic, putea să apară oricine. 

Revista

Aşa s-a născut sBROT, iar pe frontispiciul celor şase pagini – publicaţia era printată în biroul Credite Neperformante, al centralei B.R.D., la imprimanta la care lucra Otilia, iubita mea –, un A3 făcut în două şi cuprinzînd un A4, stătea scris: Acest ziar reprezintă o revistă: o revistă de întîmpinare. Am fixat un tiraj de zece exemplare, iar metoda de distribuire mi-a fost clară de la bun început: un exemplar urma să fie păstrat în arhivă, alături de felurite manuscrise pe care din varii motive aveam să nu le mai pot înapoia autorilor, un altul urma să fie tras la sorţi între cei prezenţi la manifestarea care avea să puncteze lansarea fiecărui număr în parte, iar restul de opt numere aveau să fie distribuite, aleatoriu, în cutiile poştale ale blocurilor bucureştene, cu gîndul generos că, astfel, am mai fi putut descoperi voci vătuite de insensibilitatea generală, unele cărora să le punem la dispoziţie mica noastră platformă literară. 

Ultima pagină urma să fie destinată, în mod exclusiv, artelor plastice. În speţă, desenului. Tot acolo aveau să fie reproduse şi cîteva date prin care să putem fi contactaţi la nevoie. În cei aproape cinci ani de existenţă – publicaţia a apărut între anii 1997 şi 2001, de-a lungul a 47 de numere – nu am primit decît trei scrisori la această adresă. Două pot fi scoase din calcul pentru că aparţin unor prietene care plecaseră din ţară, la studii, şi care acum erau bîntuite de nostalgia grupului care se formase. Cealaltă, în schimb, este foarte interesantă şi a reprezentat încă de atunci o victorie a încăpăţînării noastre de a exista în acest fel, deşi una ştirbită de agramatismul dezvoltat de expeditorul Cristian Grigoraşi, din judeţul Tulcea. Chiar dacă am făcut cîteva lansări ale revistei şi în afara Bucureştiului – acum nu îmi aduc aminte decît de cea realizată la Sinaia –, însă niciodată în Tulcea ori prin împrejmuiri, şi cu toate că sBROT nu a fost pomenită decît o singură dată în presă, într-o însemnare mică, de nebăgat în seamă, nu am reuşit nici pînă astăzi să aflu – ar fi foarte interesant – cum de ne-am făcut cunoscuţi acolo, în apropierea Deltei Dunării.  

Denumirea fanzinului o alesesem din germanul das Brot, adică „pîinea“, pentru că la acea vreme eram absorbit de literatura expresioniştilor germani, cei din generaţia soarelui negru, mai ales de versurile lui George Trakl. Îmi alesesem un pseudonim nemţesc – îmi spuneam Kranke – şi aveam o trupă care nu întîmplător se numea Grodek, cu care cîntam „Băiatului Elis“, unul dintre poemele sale emblematice (http://www.trilulilu.ro/Misanthropiae/c384376dae6449). 

Nu mai ştiu cînd a apărut primul număr, constat acuma că îmi lipseşte din arhivă. Probabil voi da de el într-un tîrziu, iar atunci voi completa cele ce trebuie completate. Judecînd însă după data apariţiei celui de-al doilea, octombrie 1997, şi amintindu-mi de rîvna de la început, atunci cînd ne dădeam peste cap să scoatem publicaţia o dată la două săptămîni, pot aproxima debutul undeva prin luna septembrie a aceluiaşi an. 

Lăsăm loc de reverenţă primului venit, adică tocmai acestui număr, al doilea. În lipsa celui care ar fi meritat, poate, să fie prezentat în cele ce urmează. Aşadar, pe prima pagină – aveam să publicăm foarte des astfel de intervenţii –, stau reproducerea unui anunţ scris de mînă şi ştampilat, pe care l-am dezlipit de pe uşa de la intrarea într-un restaurant aflat pe Valea Prahovei şi o poezie, „Păcătoşii cuvintelor“, scrisă de Caliopi Dicu şi publicată în volumul Pe marginea eului meu, proaspăt apărut atunci la editura Casa Omnia Cartexim. Nu procedam în a decanta textele pe care voiam să le publicăm de celelalte întocmai cum anunţa bileţelul cu ştampilă, smuls de la intrarea restaurantului pomenit, – Conducerea unităţii îşi rezervă dreptul de a selecţiona clientela. –, însă, în mod clar aveam şi noi criterii de alegere. De altfel, am realizat, la un moment dat, după ce revista îşi formase deja un ritm constant de apariţie, şi un dicţionar cu artiştii care se învîrteau în jurul ei. O lucrare foarte plăcută, realizată grafic de Bogdan Pasat, arhitectul care picta şi care realizase, de asemenea, coperta casetei pe care o înregistrasem cu Grodek. Prezentările conţineau fotografii şi texte. Reproduc aici trei dintre ele, cele pe care le am acum la îndemînă, şi care se referă la partea finală a acestui lexicon: „Pasat Bogdan – pictor şi arhitect român. Unul dintre premianţii primei gale «sBROT». Niciodată nu s-au cunoscut prea multe lucruri despre el, chiar între sBrotişti menţinîndu-se foarte tăcut şi retras. Talent categoric, a reuşit să creeze un limbaj original în exprimare. Nepăsarea epocii i-a aşternut peste creştet gluga anonimatului. Inedit, a fost inginer de sunet pentru cîteva dintre puţinele înregistrări de muzică sBrotistă ce s-au mai păstrat pînă astăzi. Pit – pictor român. Foarte simpatizat de către sBrotişti pentru firea lui boemă. Afişa un optimism exterior debordant şi un neastîmpăr fizic evident. Arta lui s-a născut în rarele momente de răgaz. A călătorit foarte mult. 

Solomon – pictor român. Face parte din Noua Pleiadă a artei plastice autohtone. Alături de Şoarecu a promovat artă naivă de mare autenticitate.“ Mă pufneşte rîsul citind acum toate aceste nerozii, mai ales cînd mă gîndesc că Solomon, pe vremea aceea un copil de trei ani, publicat pe ultima pagină, cea destinată desenelor, alături de congenarul său, Şoarecu, nepotul meu, dar şi de ale progenituri, apărea alături de Bogdan, cel care expunea în Spania, şi de Pit, asistent al facultăţii de pictură. 

Premiile sBROT 

Galele de sfîrşit de an, cînd se decernau premiile sBROT, se petreceau în diverse apartamente şi, pe lîngă faptul că declanşau veritabile maratoane culinare, au meritul de a realiza pasul către ceea ce se va întîmpla începînd cu momentul în care, după un ciclu de cinci ani, publicaţia îşi va consuma sensurile: festivalurile sBROT. 

Iată care erau secţiunile pentru care s-au acordat premii în anul 1999: Premiul pentru cea mai bună revistă din IOROPA, Premiul pentru coregrafia revistei, Premiul pentru sinceritate, Premiul pentru entuziasm, Premiul pentru debut, Premiul pentru desen şi grafică, Premiul pentru cel mai bun film despre revista sBROT, Premiul pentru activitate discografică şi componistică.  

Vorbind despre premii, îmi aduc aminte şi de cele oferite cu ocazia concursului de poezie ce a fost anunţat în numărul 4: două cutii cu şerbet. 

În octombrie 1997 avea să apară şi primul – în acelaşi timp ultimul – supliment sBROT, o tipăritură de numai patru pagini, adică un A3 făcut pe din două. El era destinat în mod exclusiv anunţurilor pe care le colecţionam în drumurile noastre: luate de pe stîlpi, uşi, din lifturi, de la ghene – atunci cînd colindam şi observasem o exagerat de mare grijă pe care locatarii o aveau faţă de toboganele destinate gunoiului. S-a numit Anunziatta şi a apărut în numai cinci exemplare. 

Festivalul 

Festivalul sBROT s-a încropit după un an de la încetarea activităţii redacţionale. Pe parcursul unei săptămîni se desfăşurau, schimbînd mereu apartamentul-gazdă, seri cu temă precisă. Era o seară dedicată filmului, în general celor de scurtmetraj, multe dintre ele realizate de noi (Ţiroret, celebrul policier, unul care ne cuprindea pe mulţi dintre noi ca actori, film realizat în locaţia Muzeului Ţăranului Român; cele făcute de Gabi Achim (http://www.youtube.com/ watch?v=ASgvH1SIZ24); comicăriile pe care le-am făcut ca replică la o reclamă TV idioată, una care era destinată a ne învăţa pe noi, românii, să ne comportăm conform valorilor europene), una a muzicii (de pomină rămîne cea pe care am realizat-o în Sala Atelier a Teatrului Nottara, una pe care mi-a pus-o la dispoziţie Mircea Diaconu în perioada în care cîntam într-un spectacol al stabilimentului şi care a adunat, de-a lungul a cinci ore, vreo zece trupe diferite), o alta închinată artelor plastice (ţin minte vernisajul unei expoziţii de grup, una care a schimbat faţa unui subsol sordid din zona statuii lui Lascăr Catargiu, la care, – cum o fi ajuns acolo? – alături de bunica care probabil o luase de la şcoală a apărut şi Abramburica, vedeta copiilor). O seară era rezervată sportului (un cros extenuant ne-a scos din pepeni în zona Bulevardului Kiseleff, acolo unde s-au desfăşurat şi atractivele concursuri de săritură în lungime şi şotron), o alta – literaturii (aici am lansat, împreună cu Cosmin, cartea manufacturată de el într-un singur exemplar şi care refăcea, în cheie textuală, parcursul unei convorbiri de tip messenger, pe care o avusesem cu un dornic de dragoste căruia i ne prezentasem ca fiind femei) şi una teatrului (Beatrice a făcut un frumos spectacol de umbre, în casa lui Gais, unul care ne-a ţinut pe toţi cu gurile închise). Fiecare festival – au fost vreo trei la număr – presupunea un program tipărit, care se distribuia în fel şi chip, astfel încît la unele dintre manifestări ajungeam să nu mai avem loc în apartamentele răvăşite de petrecăreţi, şi o seară de închidere, una în care miza era pusă pe bucătăreală. Peştele umplut şi cusut cu aţă albă de Marian, aşa cum multe dintre cele pe care le făceam erau cusute cu acelaşi fel de iţă, rămîne un etalon în această privinţă. 

După trei ani de festivaluri, unele care căpătaseră atîta amploare încît organizarea lor devenise din ce în ce mai dificilă, iar substanţa lor artistică – tot mai diluată, mai luată peste picior, tocmai datorită acestor poveri de rînduială, dar şi priorităţilor de viaţă care ne acaparaseră, an după an, libertatea căreia îi dădusem, în felul nostru, o expresie fericită – locuri de muncă, mariaje, copii –, totul s-a lăsat uşor, peste griurile Bucureştiului, ca o maioneză tăiată, ca o poveste de spus nepoţilor sau, iată, unei reviste ca Dilema veche pe care, probabil, în acea epocă sBROT o luam, ca pe multe alte lucruri de altfel, în tărbacă.

Călin Torsan este scriitor şi muzician. Romanul său O zi. Ultima a apărut la Editura Casa de Pariuri Literare în 2011.

Foto: V. Dorolţi