Satul și instituțiile lui
Articolul 10 din Legea pentru înfiinţarea Serviciului Social, din 1938, stipula:
„Căminul Cultural este o unitate de lucru, alcătuită şi condusă de localnici, săteni, intelectuali şi fii ai satului plecaţi din sat. El este organul de execuţie al Serviciului Social. Scopul Căminului Cultural este de a ajuta, întări şi adînci acţiunea Bisericei, a Şcoalei şi a autorităţilor de stat. El va coordona şi unifica toate activităţile desfăşurate în sat de organele de Stat şi sociale, prin dezvoltarea armonică:
1. A culturii sănătăţii, prin preîntîmpinarea şi combaterea bolilor, precum şi prin educaţia fizică a poporului.
2. A culturii muncii, prin îndrumarea ei către o mai bună producţie.
3. A culturii minţii, sufletului şi de educaţie naţională, pe toate tărîmurile vieţii obşteşti.
Căminul Cultural este persoană juridică, el este condus de un sfat cultural, cu un preşedinte ales şi un director numit.“
Revista Căminul Cultural, cu subtitlul „revistă de cultura poporului“ (Nr. 1, Noemvrie 1934), în care sînt dezbătute diverse aspecte şi probleme la zi privind viaţa socială şi cercetarea satelor, premerge şi anunţă practic Legea. În contextul efervescenţei şi al entuziasmului debordant după momentul Marii Uniri, s-a impus ca deziderat major necesitatea introducerii de reforme sociale, economice, culturale importante. Administraţia trebuia revizuită, infrastructura – adusă la zi în noua terminologie, instituţiile statului făceau faţă cu greu ritmului susţinut de a se adapta noii configuraţii sociale şi politice. Pe acest fundal de „criză“ explozivă, a fost elaborat şi pus în practică amplul program de reforme iniţiat de Dimitrie Gusti pentru emanciparea, prin proiecte susţinute, a locuitorilor din mediul rural, în mod special.
Legea Serviciului Social începuse să prindă contur încă de prin 1920, odată cu înfiinţarea Fundaţiei „Principele Carol“, cu importante merite pe plan cultural, sprijinind, financiar, proiecte de anvergură. Deşi a figurat în scripte doar un an, între 13 octombrie 1938 şi 13 octombrie 1939, textul legiferat consfinţea, practic, o realitate socială deja existentă şi activă („Această lege este punctul final dintr-o mişcare socială preexistentă.“), pentru că amplul program cultural iniţiat şi structurat de Gusti – şi anume: cercetări monografice, echipe studenţeşti pe teren, Cămine culturale, Şcoli ţărăneşti şi publicaţii cu profil sociologic – îşi arătase deja roadele.
Gusti făcea apel la toţi „fiii satului“, la cărturari, intelectuli, la „elita“ satului, solicitîndu-i în mod expres pe cei care pot susţine prin donaţii un asemenea amplu program de reformă. Instituţia Căminului cultural, aşa cum a fost concepută de Gusti, a fost recunoscută ca o soluţie originală de restructurare a vieţii satului interbelic, cu larg ecou internaţional (aprecieri elogioase din partea preşedintelui SUA, F.D. Roosevelt, sau a ministrului de Justiţie al Franţei, Barthélemy; v. D. Gusti, „Ştiinţa şi pedagogia naţiunii“, în Sociologie românească, Anul IV/1942, Nr. 7-12).
Activitatea Căminelor culturale a continuat însă şi după abrogarea legii, Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I“, ulterior Fundaţia „Regele Mihai I“ susţinînd, în noua formulă, iniţiative sociale şi culturale la nivelul întregii ţări.
În satul Grid (jud. Braşov), prin strădania unui grup de intelectuali de primă generaţie, luase fiinţă, în 1920, Societatea culturală „Tinerimea“, care a demarat şi planul de construire a unui Cămin cultural, care a însemnat o acţiune bine gîndită şi coordonată de strîngere de fonduri, pentru a ridica o clădire „cu scenă şi cortină“, ce urma să găzduiască cu precădere reprezentaţii teatrale (aceasta a fost semnificaţia pe care sătenii şi-au însuşit-o cu precădere). Dincolo de farmecul poveştii în sine, momentul spune destul de mult despre aceşti ţărani sau orăşeni cu părinţi ţărani, nişte oameni perfect integraţi social, care stăpîneau mecanismele de abordare şi finalizare a unui asemenea „proiect“, cum l-am numi noi azi... În anul 1933 înfiinţează o filială a Societăţii „Tinerimea“ la Bucureşti, în restaurantul consăteanului Nicolae I. Urdea, în care se înscriu toţi gridanii aflaţi în slujbă în Capitală (nu puţini la număr), în acest fel punînd ban pe ban pentru susţinerea şantierului deja deschis. „S-au băgat în fundament 245 care cu piatră, scoase din Faţa Ascunsă, ca pînă la terminare să se ajungă la 300 care cu piatră şi 300 cu nisip. Cărămida s-a procurat din Părău şi ţigla din Veneţia de Jos.“ (Pr. Vasile Modorcea, Monografia satului Grid, Editura Tibo, Bucureşti, 2002)
Căminul cultural din Grid şi-a desfăşurat activitatea de sine stătător (timp de doi ani) sau înglobat în Societatea „Tinerimea“, pînă la desfiinţarea acesteia, în 1941. Arhiva s-a distrus în timpul războiului, dar o simplă inventariere cuprinde peste 100 de piese montate pe scena din Grid, 140 de spectacole corale şi 250 de conferinţe pe teme sociale. O dare de seamă a Şcolii ţărăneşti, pe anul 1940-1941, menţionează lecţii cu sătenii pe teme de educaţie sanitară („s-a vorbit despre higiena muncii şi urmările boalelor sociale, combătîndu-se fumatul şi băuturile alcoolice“), silvicultură („s-au plantat peste 20.000 pueţi de stejar şi frasin“), „educaţia cetitului“ („s-au organizat bibliotecile tuturor elevilor cu un număr de 243 cărţi; s-au făcut 12 abonamente la reviste şi foi săptămînale), educaţie cetăţenească („s-a explicat ce este actul de moştenire, actul inventar în caz de moarte, ce este o persoană juridică, actele de stare civilă, scrisoarea, contractul, chitanţa, obligaţia“); în vol. Şcoli şi cursuri ţărăneşti, organizate de Fundaţie în anul 1939-40 şi 1940-41, Fundaţia Culturală Regală „Regele Mihai I“, 1942. La acea dată gridanii au iniţiat şi un curs de ski, iar o fotografie ni-i înfăţişează la o lecţie deschisă „Zinger“.
Pe scena din Grid s-a jucat Năpasta lui Caragiale, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Molière, Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu etc.etc... pentru a nu intra în repertoriul creat şi jucat exclusiv de ţărani. După ’44 Căminul cultural şi-a pierdut funcţia de instituţie în regim autonom faţă de stat, dar a rămas cadrul desfăşurării reprezentaţiilor teatrale. Şi astăzi, cînd te întîlnesc pe uliţă, ţăranii de demult întreabă zîmbind: „Aţi venit să faceţi teatru?“.
Ca nespecialist, încerc totuşi să formulez o întrebare care mă bîntuie: Dacă gridanii au ridicat clădirea Căminului cultural prin contribuţie bănească şi muncă voluntară, cui ar trebui să aparţină de drept localul care azi poartă pe frontispiciu emblema „Casa culturală Tinerimea“?! (Şi aici îmi vine în minte un dialog de familie, cînd o doamnă franţuzoaică, proprietară a unui castel pe Valea Loarei, încerca să ne argumenteze binefacerile comunismului. La care, exasperat, interlocutorul, un român din epocă, i-a replicat că de a doua zi castelul nu-i va mai aparţine. „Mais c’est mon château. Pas possible!“ „Mais si!“
Pe uliţă...
„În timpul ăla m-am îmbolnăvit. Ne-or luat pămîntul. Pămîntul ne era înstrăinat. Pînă o venit colectivizarea, o fost bine.“ – Gheorghe Ciurilă (n. 1925); „Odată cu colectivu’ s-o stricat tot. Cînd s-o făcut colectivu’ o trebuit să dăm boii şi toate uneltele agricole.“ – Maria Ciurilă (1932-2011); „În ’62 s-o încheiat colectivizarea, cînd o venit o prigoană foarte mare peste noi, fratele meu era în liceu la Făgăraş, l-or trimis acasă că dacă eu nu mă înscriu, el nu va mai fi ţinut în liceu...“ – Gheorghe Boeriu (n. 1939).
În zori, la mijit, dobaşu’ trîmbiţa gîjîit, bubuind în pielea de viţel rufoasă, de pe toba-i sprijinită între pămînt şi cer: „După ciurdă tăt omu’... la Sală. Cine e lipsă nu capătă boane şi bucate...“ Aşa era strigată una din obişnuitele, de-acum, şedinţe ale CAP-ului, în care se numărau, bob cu bob, zilele-muncă nemuncite, care se extrăgeau din totalul calendaristic, pentru a se stabili „cota“ aferentă pe cap de sătean, la „preţul“ de 1 leu zi-lumină + raţia de bucate (din roadele muncite de tine, pe „locul“ tău, devenit proprietate CAP-istă). La „N’roana“ se dădea rachiu pe datorie, crîşma îi era ticsită, ţăranii cumpărau Carpaţi, cîte patru ţigări în fişic de ziar, iar simpatizanţi legionari sau comunişti, din aceeaşi familie, se urau cu spatele unii la alţii, pe scaunele şubrede din colţ, doar nepoţii din poală îşi făceau semne şugubeţe cum că s-ar cunoaşte din colbul de pe hudiţă. Farmecul şi atmosfera rarefiată de aburul licorii din crîşma N’roanei au fost luate de zgomotul paharului gol trîntit cu năduf, pe sub uitătura în abis a chipului împietrit de grija alor săi. Băutul cu patimă, nu cheful se citea în ochii aburiţi. Ţăranul cu bărbia în sapa de lemn îşi privea uluit hăul din existenţa lui şi a familiei sale.
Astăzi gridanii se duc „la bar“ sau, în variantă inedită, „la Privatu’“ – denumire generică, fără acoperire antroponimică, căci imaginea Miroanei-crîşmăriţe a rămas doar motiv literar, „necanonic“. Butoaiele de dud mirosind greu a boască adastă prin aburii memoriei. Peturile şi sticlele cu etichete poliglote şi policrome, boxurile cu ţigări „care ucid“, sticksuri în limba engleză şi tot felul de gume de folosit pe nemestecate au adus, şi în Grid, „inefabilul“ mall-ului globalizant. În răstimpuri părăseşte locanta cîte un individ cu pieptul strălucind de colanul cumpărat, la metru (liniar, dar şi cub), de la greci sau de la turci, unde a lucrat pînă de curînd, învîrtind Marlboro-ul în colţul gurii. Bătrînii satului (căci numai trei patriarhi au mai rămas – v. p. II), aliniaţi pe banca din faţă, mijesc ochii încercînd să identifice personajul pe care par că nu-l văzuseră pînă atunci. Căci uliţa s-a schimbat şi ea şi şi-a schimbat şi funcţiile de socializare... Acum, pe uliţă, nu te mai întreabă nimeni „Tu, fetică, a cui eşti?“. Atunci, răspundeam cu teamă, cu privirea în pămînt şi cu vorba pierită, şi mă miram că totuşi simţeam încă mîna scorburoasă zăbovindu-mi pe creştet, căci ai mei, cînd schimbam trenul la Braşov, nu conteneau să ne spună de fiecare dată: „Ăştia ne-au luat şi oraşul, aşa să ştiţi... Înainte se numea Braşov, nu Oraşul Stalin“. Ulterior, cuvintele s-au lepădat de rezonanţa comună... „a li Ionu Lascu Stanii…“ Aşa trebuia să răspund. Cu fruntea sus...
Foto: C.I. Mihăilă