Satorașul, o lume ajurată

Oricît ar părea de ciudat, pensionarea înseamnă început de viață nouă, pentru care ești sau nu pregătit, dar care oricum, în mod paradoxal, îți deschide în mod necesar alte orizonturi. În cazul meu, pregătirile au fost timpurii, de lungă durată, excesive și nerealiste. Am cumpărat un război de țesut, dar nu m-am învrednicit să învăț să-l folosesc. Am achiziționat o găleată de lut de oale, cît pe ce să îmi cumpăr și o roată, dar noroc că m-am decis doar la modelaj; oricum, lutul s-a pietrificat între timp. Am adunat fire de tricotat, deșirate din pulovere și jachete vechi, dar dețin și astăzi vreo trei începuturi de vestă-fular-puloveraș, care așteaptă vremuri mai creative. În nerăbdarea mea de a deveni bunică, am început să învăț limba strămoșilor materni, respectiv greaca, în dorința de a folosi o limbă secretă cu nepoții mei. Aceștia însă nu s-au ivit pînă acum.

În schimb, pensionară deja de cîțiva ani, am rămas legată de munca de muzeu, de proiecte de expunere sau de noi tehnologii vizuale. Privind înapoi la visurile mele pentru bătrînețe, constat cu amuzament că le concepeam ca pe o întoarcere în timpul istoric, spre ocupațiile tradiționale ale țărăncilor din vechime. Și, mai ales, către un timp plin de răgazuri. Ca o încununare subconștientă a acestui demers, vizam și întoarcerea spre calendarul vechi, împărțit în doar două anotimpuri, cel cald, al activităților fizice, și cel rece, al șezutului gînditor pe cuptor. În acest scop, chiar am găsit la țară o căsuță veche cocoțată pe o culme de deal, pe care am „modernizat-o“, adăugîndu-i o baie de 2 mp și un spațiu pentru împreună-gătit-vorbit-citit-jucat, în vechea magazie. Și dacă toate celelalte proiecte pentru vremea pensiei au rămas în stadiul de intenție, balansul între iarnă și vară funcționează: la gura sobei în București continuu să învăț greaca, iar în curtea casei țărănești culeg fructe și fierb dulcețuri. Așadar, satul și orașul, mai precis cătunul și metropola se însailă pe firul vremii, cu o coerență pe care numai alternanța ritmică a contrastelor o poate conferi.

● Dacă primesc diminețile cîte o vizită scurtă de la o vecină, cînd îi ofer o cafea, mi se răspunde diferit: da, mulțumesc, chiar dacă am mai băut una de dimineață, fără zahăr, te rog. Sau, dincolo, mi se spune: mulțumesc, doar că nu știu ce cafea aveți, eu nu beau decît din cea verde de la… (nu facem promovare).

● Mă îmbrac de obicei în haine pe care le iubesc și care îmi dau o stare de bine, fără să mă preocupe moda. Într-un loc mi se spune: ce rochie frumoasă, imprimeul ăsta seamănă cu fînul înflorit. Dacă sînt la celălalt acasă, aud: am avut și eu o rochie ca asta, dar am dat-o, că nu se mai purta…

● Mă întîlnesc pe drum cu o vecină, tocmai se întoarce de la coafor, că dacă acum se umblă fără basma, trebuie să se aranjeze măcar o dată pe lună. Și mie tocmai mi s-a atras atenția politicos, la biserica de lîngă casă, că trebuie să îmi acopăr părul cu ceva, orice, fie pălărie, fie un șal.

● Scot salteaua la aerisit și o bat puțin, să mai afînez lîna. O am de la mama și e grozavă, nici tare, nici moale, călduroasă iarna și răcoroasă vara. Peste gard, o vecină mă salută și mă întreabă aproape rîzînd: mai aveți încă saltea de lînă? Noi am luat de la…, că nu face acarieni. S-o întreb ce sînt ăia?

● Nu am considerat niciodată vacanța completă dacă nu am ajuns și la mare, îndeobște la 2 Mai, măcar cîteva zile. În jurul casei mele, aud vorbindu-se acum despre Padova, despre Roma, ba chiar și despre Paris. Ei, nu e așa scump, că mergem la rude.

● Uit să iau la mine cartea pe care urmează să o citesc la iarbă verde, dar parcă mi-e urît să mă întorc din drum. Aduce ghinion. Vecinul zice: aoleu, măi doamnă, doar nu sînteți superstițioasă? Astea sînt prostii moștenite din bătrîni.

● Îmi plac casele cu fațade albe, peste care vibrează umbrele frunzelor la fiecare adiere de vînt. Văruiesc în fiecare an. Vecina din capul drumului zice: mai bine dați cu lavabilă, noi dăm cu asta și pe pomi. În cealaltă casă, trebuie împrospătați puțin pereții interiori. Șeful de echipă mă întreabă: dăm cu valabilă sau vreți tapet?

Trăiesc, cum spuneam, în două zări diferite, una obsedată de modernizare, cealaltă de multe ori în căutare de confirmarea experienței (re)trăite. De aceea, una e mai dezorientată și mai nesigură de sine, cealaltă are rădăcinile mai adînc înfipte în moștenirile trecutului. Amîndouă sînt firești, dar la fel de pline de surprize. De aceea, s-ar putea ca, dacă v-aș întreba care-i care sau care-i de unde dintre istoriile de mai sus, s-ar putea să greșiți. Așa, pentru exemplificare, vă șoptesc că „valabila“ aparține metropolei. 

Ioana Popescu este etnolog.

Foto: flickr