Sat-oraş şi retur
Momentul decisiv în destinul Gridului (un sat din judeţul Braşov), ca unitate de măsură simbol pentru ce s-a întîmplat la nivelul întregii ţări, a fost colectivizarea. Atunci, peste noapte, proprietatea a fost spulberată şi a început procesul "dez-ţărănirii". Confruntat cu dezastrul care devenise o certitudine, ţăranul nu mai avea de ales. Atunci a fost momentul adevărului, cînd sătenii au conştientizat mai mult ca oricînd faptul că trebuie să fugă din calea tăvălugului. Familia tradiţională s-a dezmembrat. Dacă pînă atunci convieţuiau în aceeaşi curte trei generaţii (cel puţin unul dintre copii avea datoria să aibă grijă de pămînt, deci rămînea "acasă"), acum toţi copiii trebuiau salvaţi, fără excepţie. În sat nu mai aveau de ce rămîne. Pămîntul le fusese luat cu japca, tradiţia şi continuitatea deveniseră acuze în dosarul de cadre, căci, iată, "chiaburii şi boierii ne împilează", ei "sug sîngele poporului". Au plecat la oraş, fie la muncă, fie la şcoală şi, evident, n-au mai revenit pentru a se statornici în sat. Dar şi ţăranii de vîrstă medie, între 30-40 de ani, s-au văzut obligaţi să-şi caute o altă formă de supravieţuire, de la "colectiv" nu mai aveau ce aştepta. Cotele de produse către stat atingeau "cote" alarmante, iar familia în întregul ei era în pericol. Copii nu mai aveau de ce face; nu mai aveau ce le lăsa, viitorul le era mai mult decît incert. Au luat deci drumul oraşului, "vînzîndu-şi" forţa de muncă necondiţionat. Nu exista "cerere şi ofertă", nici vreo altă formă de negociere cu statul, deci "angajarea" se făcea orbeşte, la prima mînă, ce se nimerea, bineînţeles legat de centrele industriale din zonă: Codlea (la sere), Făgăraş (la combinat) sau Braşov ("Tractorul", "Steagul Roşu", "Timpuri Noi" ). Competitivitate de partid. Postul preferat era cel de paznic, în ture, în aşa fel încît permitea un răgaz şi pentru lucrul la cîmp, pentru că erai obligat ca pe bucata ta de pămînt să prestezi un anumit număr de "zile-muncă" care îţi dădeau privilegiul de "a ridica" oarecare "bucate" în toamnă, cu care să mai poţi eventual ţine vreo vită. Dar şi muncitor necalificat era o alternativă. S-au format astfel muncitori pe bandă care luau locul absolvenţilor de odinioară ai Şcolilor de Arte şi Meserii sau ai altor şcoli profesionale, desfiinţate de regimul comunist în curs de consolidare. În fabrică, maistrul nu mai era un fost absolvent al unor asemenea şcoli care formaseră cîndva elita micilor meseriaşi şi a muncitorilor, ci cel "calificat la locul de muncă" şi promovat rapid în ierarhia de partid, singurul criteriu "de competitivitate". Delaţiunea, minciuna, mita erau pîrghiile sigure care te propulsau "sus", ceea ce însemna, automat, avantaje băneşti şi poziţie sigură. Un timp, lucrurile păreau să se echilibreze pe acest tip de relaţie sat-oraş. Pentru că industrializarea forţată (clişeu de epocă nu lipsit de conotaţii relevante) era în plin avînt, mîna de lucru remunerată mizer era căutată în aceste centre industriale învecinate cu satul. S-a născut o meserie nouă, cea de "navetist" ("Ce faci, eşti navetist?", "Faci naveta?"), vocabulă care eticheta o slujbă oarecare, la oraş, şi stîrnea îndeobşte invidia interlocutorului. Celebrele în epocă trenuri de navetişti, de tip bou-vagon, populate de acele figuri fantomatice decupate din noapte, cu ochii scoşi din orbite, care se năpusteau cu patimă asupra locului gol de pe canapeaua jumulită, din care se iţeau ameninţătoare capetele de sîrmă din arcurile zdrobite, pentru a mai moţăi o clipă măcar, pînă la locul "debarcării", au impregnat în epiderma colectivă "parfumul" de miasme al epocii. Căci orice analiză demografică bazată pe cifre şi statistici standardizate are drept consecinţă imediată radiografierea în adîncime a eşantionului analizat; în cazul de faţă relevînd fenomenul dramatic cu care ne confruntăm astăzi - degradarea neamului, distrugerea fibrei de vitalitate, de educaţie, de sănătate etc. a unei naţiuni. Confruntarea cu modelul. Această masă de manevră pe direcţia sat-oraş a fost tratată nemărturisit, dar explicit, ca un cobai care avea să suporte experienţe dintre cele mai dure. Dacă, încurajată la început de oarecare "facilităţi" (cursele care asigurau transportul spre şi de la locul de muncă), "masa de manevră" începuse să simtă o brumă de prosperitate în comparaţie cu cei rămaşi la vatră, destul de curînd avea să experimenteze exact reversul medaliei. Statul nu mai avea nevoie de această "populaţie" de pripas şi a început "să strîngă şurubul". "Supravieţuitorii epocii" se identifică cu adevăraţi Crişti răstigniţi, numai la gîndul că deszăpezeau drumurile, străbătînd o dată la două zile cam 20 km pe jos prin nămeţii pînă la brîu. Cu asemenea modele, celor mai tineri nu le-ar mai fi trecut prin cap să se întoarcă în sat. Dacă taţii erau navetişti, fiii sau fiicele s-au simţit răsfăţaţi de soartă cînd au reuşit performanţa unei slujbe definitive într-unul din sus-numitele centre energofage. Dar braţul lung al revoluţiei acţionează în continuare. Dacă pînă deunăzi aceşti tineri, ajunşi azi în jurul vîrstei de 40 de ani, contau pe o slujbuliţă caldă la stat, astăzi privesc nostalgic în urmă la scheletul hidos al faimosului combinat petrochimic şi stau la răscruce cu mîna întinsă spre un autostop: direcţie neprecizată! Din punct de vedere social sînt nişte declasaţi, nu fac faţă nici unui criteriu de competitivitate. Şi, de fapt, nici nu ştiu cărei categorii i se pot afilia; sînt ei muncitori?! sînt ţărani?! Cărei lumi îi aparţin, de fapt? Unii chiar cochetează cu ideea de a se "reîntoarce". Dar ce vor găsi "acasă"? În cazul cel mai fericit nişte bătrîni...