Saşii de pe strada mea

7 iunie 2008   Tema săptămînii

Martz ieşea la poartă înainte să tragă de opt. Cu mîinile împreunate la spate, privea uşor adus în faţă, în susul şi în josul străzii. Nimeni nu-şi aminteşte să-l fi văzut fără şorţ. Un şort albastru, curat, care făcea pereche bună cu un chipiu negru. Nimeni nu şi-l aminteşte fără chipiu. El, Martz, ieşea primul. Cîteva case mai sus, înainte să tragă de opt, începea să mişte la geam, după tablele de lemn, o năframă neagră: bătrîna lui Gunther. Nu ştiu nici azi cum o chema şi nimeni nu ştie să-i fi spus altfel decît bătrîna lui Gunther. Îşi lungea gîtul pe fereastră şi se holba, ca şi Martz, în susul şi-n josul străzii. Pînă să tragă de opt, strada se umplea cu saşi ieşiţi la porţi şi apoi, cînd clopotele începeau să bată, strada se umplea cu vaci, mugete şi bălegar. Puţin mai devreme, pe la cinci, exact în dreptul bisericii, Fritz descăleca de pe bicicletă şi o împingea oblic în sus, spre casă. Nu cobora niciodată mai sus sau mai jos pentru că de 40 de ani venea de la fabrică pe bicicletă, intra cu avînt din şoseaua principală pe stradă, iar elanul luat de pe asfalt îi ajungea, întotdeauna, pînă la biserică, unde începea urcuşul. Uneori, în zilele de leafă, se prăbuşea de pe bicicletă înainte de gardul bisericii. Cădea de mai multe ori şi, în orice caz, i se întîmpla mult după cinci. Atunci îl ajuta Martha să-i care bicicleta ca să nu-l vadă Martz, nici domnişoara Hanni, care la 70 de ani tot domnişoară era şi ieşea, ca toţi saşii, la poartă înainte să tragă de opt. Sîmbăta şi duminica clopotul bătea la 9 şi la 12, cînd saşii intrau şi ieşeau din biserică, iar la cinci fix se înşirau pe băncile din faţa caselor. - Gendoch, gendoch, strigau un fel de "bună ziua" în săseşte. Aş putea să vă povestesc mai departe şi să vă spun ceva despre Martin, sasul gras în maieu alb, cu un inel de chei atîrnat de pantaloni, cheile de la turn. Păzea grădinile cu trandafiri şi castanii din curtea bisericii, iar la opt fix deschidea turnul ca să tragă clopotele. Cît era el de gras, Martin ţîşnea de după poartă înjurînd de mama focului şi arunca după noi, copiii, cu tot ce-i pica în mînă, dacă ne prindea pe gard sau atîrnaţi prin copaci după castane. Aş putea să vă spun mai multe poveşti cu saşii de pe strada mea, dar strada, cum să spun, strada mea nu mai e ca înainte. Trage şi acum de opt. Pînă iarna trecută, mai trăgea pentru Martz. El, ultimul sas, mai ieşea uneori în poartă cu mîinile spînzurate pe lîngă şorţul albastru, cu privirile ascunse sub chipiul negru. Dar mai sus, acolo unde se zărea bătrîna lui Gunther cu năframa ei neagră, tablele de lemn rămîn închise, iar pe Fritz n-o să-l mai vedeţi descălecînd, jos, în dreptul bisericii. Clopotul sparge şi acum liniştea la opt - dooong, dooong, dooong - pe o stradă goală, fără vaci, mugete şi bălegar. Bate şi pentru domnişoara Hanni, care face suta şi tot domnişoară este, dar nu mai iese de mult la poartă. După "marele exod", între zidurile caselor cu bolţi şi porţi înalte au rămas ceilalţi, într-o linişte macabră şi fără ritualuri, ceilalţi cu singurătatea lor îmblînzită cu telecomanda. Şi aici, în cîmpia fără de sfîrşit de unde îmi amintesc de strada mea din Transilvania, satul pare aşa: un pustiu umplut cu case şi maşini la poartă. Iar aici, cum să spun, aici nu trage niciodată de opt.

Mai multe