Şase predicţii pesimiste şi două bucurii răutăcioase

15 decembrie 2008   Tema săptămînii

Acest titlu se traduce în română ca Legea libertăţii de a alege a angajatului; în practică, este de fapt Legea împotriva ei. În prezent, angajaţii care vor să se organizeze într-un sindicat trebuie să obţină aprobarea colegilor în alegeri cu vot secret. Noua lege permite viitorilor lideri sindicali să se organizeze dacă obţin acordul public al majorităţii angajaţilor. Colegii lor care ar fi respins sindicalizarea la cabina de vot vor ceda presiunilor publice şi vor semna petiţia pentru înfiinţarea sindicatului. Alegerile libere şi secrete sînt astfel înlocuite de procedura prin care Ceauşescu era reales la al oricîtelea Congres, cu rezultate previzibile: o creştere a numărului şi a puterii sindicatelor. Dacă credeţi că acesta e un lucru bun, aşteptaţi pînă la a patra predicţie pesimistă. Fairness Doctrine O altă creaţie care pare emanată din subsolurile Ministerului Adevărului ar impune posturilor de radio private, în prezent dominate de voci conservatoare, să prezinte comentarii politice echidistante. Legea se bazează pe o cerinţă asemănătoare care, în principiu, împiedică cele trei mari reţele de televiziune care folosesc eterul aflat în proprietate publică să devină purtătoarele de cuvînt ale unui partid politic. Posturile de radio nu folosesc însă resurse publice, ele cumpărînd frecvenţele de la guvern, aşa că ele nu trebuie să servească interesul public, ci dorinţele ascultătorilor. Aceştia par bucuroşi să plătească pentru a asculta comentarii de dreapta, dar nu şi pentru comentarii de stînga. Postul Air America, echivalentul democrat al comentatorilor de radio conservatori, a intrat într-un jenant faliment încă de la lansare. Legea nu e însă făcută pentru a-i asigura pe democraţi că au acces la comentarii de stînga; ei au deja la dispoziţie paginile de opinie ale majorităţii cotidienelor, marile televiziuni şi radioul public, care difuzează aproape exclusiv comentarii pe gustul stîngii. Ţelul legii e de a elimina comentatorii de dreapta: dacă, ori de cîte ori i-ai pomeni pe Gigi Becali sau Corneliu Vadim Tudor, ar trebui să adaugi şi ceva pozitiv despre ei, unde ar mai fi, cu adevărat, critica? Reforma sistemului de sănătate În campania electorală, Obama a propus reformarea sistemului de asigurări de sănătate: cine nu are acces la asigurare poate să beneficieze de aceeaşi asigurare medicală de care beneficiază angajaţii guvernului federal. Obama a cîştigat lupta electorală cu Hillary Clinton, care a propus obligativitatea tuturor cetăţenilor de a cumpăra asigurări de sănătate, şi cu McCain, care a propus eliminarea tratamentului diferenţiat al asigurării medicale care o leagă de locul de muncă. Părea o schimbare destul de modestă. În realitate însă, propunerea lui Obama va duce la înlocuirea sistemului privat de asigurări medicale cu unul public, guvernul devenind singurul finanţator al serviciilor medicale. Mecanismul e simplu: la început, cei fără asigurare vor opta pentru cea de stat, care trebuie finanţată prin taxe de cei cu asigurări private; preţul asigurărilor private va creşte, ceea ce o să-i facă pe mulţi să renunţe la ele şi să opteze pentru asigurările federale, ceea ce va duce la creşterea taxelor. Un program relativ modest se va transforma într-o reformă pe care, dacă ar fi propus-o în campania electorală, probabil că Obama nu ar fi cîştigat nici nominalizarea Partidului Democrat. Subvenţionarea marilor companii auto din Detroit Un dolar cheltuit de Guvern costă societatea mai mult de un dolar, pentru că el trebuie taxat din economie, cauzînd distorsiuni ale comportamentului privat: mai puţine economii şi investiţii, muncă mai proastă şi mai puţină, şi mai mulţi avocaţi şi contabili inventînd noi deduceri fiscale şi transferînd bani în conturi off-shore. Rareori se întîmplă ca adevăratul cost al unui transfer guvernmental să fie atît de mare şi în acelaşi timp atît de ascuns, ca în cazul sprijinirii financiare a companiilor auto falimentare. Spre deosebire de sectorul financiar-bancar care e singurul furnizor de încredere fiduciară, automobile se produc şi în afara Detroit-ului: în sudul Statelor Unite şi în afara ţării. Cele trei mari companii tradiţionale din Detroit sînt în faliment pentru că nu pot să producă maşini la preţuri pe care oamenii vor să le plătească, în parte din cauza salariilor prea mari negociate de sindicate. Salvarea financiară a producătorilor auto va arăta sindicatelor că nu au de ce să se teamă cînd cer salarii prea mari pentru membrii lor. Restul firmelor din economie vor pricepe că Guvernul este dispus să le finanţeze excesul de costuri, dacă sînt prea mari pentru a eşua. Rezultatul va fi un val de consolidări ale unor corporaţii din ce în ce mai mari şi mai ineficiente, dominate de sindicate şi de politicieni ca reprezentanţi ai noului proprietar de fapt, contribuabilul american. Iranul cu arme nucleare Obama şi secretarul lui de stat sînt membrii şcolii de gîndire care susţine că Statele Unite trebuie să dialogheze cu inamicii, şi cam atît. Comportamentul Iranului din ultima vreme - încercările de proliferare nucleară, ostaticii britanici, finanţarea teroriştilor în Irak, Siria, Gaza şi Liban - e văzut de ei ca rezultatul lipsei de comunicare. În această fantezie, Iranul e fie confuz în ce priveşte intenţiile şi preferinţele Americii, fie doar se comportă ca un adolescent încăpăţînat sau ca un copil care vrea atenţie; nimic care să nu poată fi rezolvat printr-o discuţie serioasă, ca între adulţi. În realitate, Iranul ştie foarte bine cum ar prefera Statele Unite să se comporte, dar nu o face pentru că nu îi este frică de consecinţe. În aceste condiţii, negocierile nu au ce să rezolve, cu excepţia salvării aparenţelor, America putînd apoi să pretindă în faţa lumii că Iranul a construit arme nucleare cu acordul ei. Nu e clar că o preşedinţie McCain ar fi găsit soluţia dezarmării Iranului, dar e aproape sigur că Iranului i-ar fi fost mai frică de preşedintele care cînta Bomb, Bomb Iran decît de preşedintele care fredonează Give Peace (and Talks) a Chance. Reforma fotbalului american la nivel de colegiu Fotbalul universitar e probabil singurul sport din lume în care echipa care cîştigă tot poate ajunge pe locul patru, după două echipe cu o înfrîngere şi una cu trei. Cam o sută de echipe joacă în prima divizie, aşa că un turneu între ele e imposibil, şi un playoff e respins din motive care ţin de tradiţie şi interes. Meciul pentru titlul naţional e jucat de două echipe desemnate de voturile jurnaliştilor sportivi şi ale antrenorilor, precum şi de cîteva calculatoare care iau în calcul statistici, performanţa adversarilor şi tradiţia conferinţei din care vin echipele. Cîştigătoarea acestui meci e declarată campioană naţională destul de des, dar cînd o echipă mai slabă cîştigă meciul cu greu şi o alta cîştigă un altul, mult mai convingător, titlul se împarte între cîştigătoare. Dacă a fost vreodată un lucru care ar putea beneficia de atenţia principelui luminat, fotbalul universitar pare a fi acela. În ultimele zile ale campaniei, Obama a promis că va reforma sistemul în favoarea unui playoff. Dar modul în care entităţi private organizează meciuri de fotbal între ele nu e treaba Guvernului federal. O implicare a lui Obama în reforma fotbalului la nivel de colegiu e de rău augur pentru republica constituţională şi poate semnala amestecul Guvernului federal şi în alte chestiuni private. Succesul reformei însă ar fi un lucru rău şi pentru cei care trăiesc din fotbalul universitar, căci ei au nevoie mai puţin de o campioană incontestabilă şi mai mult de controverse generatoare de interes: nici o bere nu s-a băut în discuţii de tipul: CFR-ul e campioana României la fotbal în 2008. Cînd se dezbate aprins cine e cea mai bună echipă americană, producătorii de bere şi proprietarii de baruri cîştigă. Pentru un libertarian moderat şi hawkish, mandatul lui Obama nu o să aducă numai lucruri rele. Mai devreme sau mai tîrziu, evenimentele ce vor urma îmi vor da o satisfacţie pe care aproape nimic dintr-o preşedinţie a lui McCain nu ar fi egalat-o. Obama va întina "nobilele idealuri" Rolul extremelor în politica americană fluctuează între jalnic şi tragic. Cele mai vagi aluzii la sistemul lor de valori le energizează pînă la limita isteriei, dar în timpul guvernării ele nu primesc nimic. Creştinii evanghelici au fost cei mai constanţi suporteri ai lui Bush, dar în ultimii opt ani ei au primit cel mult fleacuri: fondurile federale s-au împărţit şi organizaţiilor religioase, dar nu au finanţat cercetarea bazată pe celule stem. Obama va trata la fel extrema stîngă. Cel puţin unul dintre votanţii lui Obama e probabil deja dezamăgit că Michael Moore, autorul lui Fahrenheit 9/11 şi Sicko, nu a fost numit secretar al Apărării sau al Sănătăţii. Lui Michael Moore au să i se adauge în curînd alţii, şi valul invectivelor, epitetelor şi glumelor vulgare care trece în acel colţ drept discurs politic o să se abată şi asupra lui Obama. Obişnuit să fie adulat de către aceşti suporteri, Obama nu va avea nepăsarea dispreţuitoare a lui Bush, ci va reacţiona mai degrabă prin acuzele voalate de rea-credinţă şi rasism, cu care în timpul campaniei i-a gratulat pe oponenţi în lupta electorală. Conservatorii vor fi şocaţi! Un alt spectacol interesant va fi apariţia la televizor a celor mai surprinzători susţinători al lui Obama, aşa-numiţii Obamacons, jurînd că nu au avut nici cea mai mică idee de planurile lui Obama - atunci cînd l-au susţinut în alegeri. Christopher Hitchens, un om de stînga avînd drept unic criteriu electoral lupta împotriva tiranilor de pretutindeni, a votat pentru Obama - după cum a declarat - ţinîndu-se de nas. Acum însă tună şi fulgeră în emisiunile TV împotriva numirii lui Hillary Clinton ca secretar de stat. Un mod sigur de a nu o avea pe Clinton influenţînd politica externă a ţării ar fi fost totuşi o preşedinţie McCain. Lui au să i se alăture alţii care se vor jura că, atunci cînd l-au susţinut, nici nu le-a trecut prin minte că Obama va creşte taxele şi cheltuielile guvernamentale şi, în general, va amesteca guvernul în afaceri private. Doru Cojoc este cercetător în economie la Universitatea Stanford.

Mai multe