Sarah Jessica Parker şi bănuţii de covrigi

Îndes în sacoşă, în ultimul moment,

, de James Bowen, şi

de Parinoush Saniee. Să am ca premiu pentru cei de la a IX-a care au citit deja, cu adevărat, cîteva capitole din

romanul lui Nicolae Filimon. 

La începutul orei, dintre „cititori“, Aida e cea mai convingătoare. Ne spune cu entuziasm de ce i-a plăcut Nicole Krauss,

Aşteptările mele sînt depăşite. Ce elevi am! Ce profesor grozav trebuie că sînt! Aida are şi un caiet grozav, de student la Arte, cu desene şi decupaje, ilustrări ale lucrurilor pe care le discutăm. La sfîrşitul caietului a lipit o fotografie: ea, la mare, se văd valurile, se vede nisipul, totul în alb-negru. Fotografia este făcută în tabăra în care tocmai am fost cu ei, la Eforie Nord. O laud şi îi spun, pentru toată clasa, că prin creativitate ieşim din anonimat şi din plictiseală.

Apoi discutăm despre Rossini în lectura lui Nicolae Filimon, primul nostru cronicar muzical, despre

, belcanto şi opera bufă. Băieţii conectează Internetul şi eu pregătesc boxa-minune (o port după mine, în geantă), ca să ascultăm o secvenţă muzicală. Şi-mi place cum decurge ora, elevii par numai ochi şi urechi, le place sunetul muzicii, aşa cum îmi place şi mie… 

Dar între iluzie şi deziluzie, în viaţa de profesor, nu-i decît un pas. La un moment dat, în plin avînt profesoral, ies din filmul cu pisici aristocrate: descopăr că unul dintre băieţi nu şi-a scris tema. Totuşi, se apără el, a completat cîteva rînduri în jurnalul orei de română (un fel de temă permanentă), ceva despre Sarah Jessica Parker, o chestie despre dragoste, nu înţeleg bine ce. Am vorbit noi la oră despre Sarah-şi-nu-ştiu-mai-cum? Nu, n-am vorbit, dar i-a plăcut citatul şi l-a luat de la Bianca, deci Bianca este de vină. Şi descopăr repede crudul adevăr: jumătate de clasă nu are temă, deloc – avuseseră de relatat, în zece rînduri, povestea hatmanului Cărăbuş din

…, un fante de mahala, o poveste pe care o ştiau deja, o citiserăm în clasă, trebuia doar pusă pe hîrtie. Ce elevi am! Ce profesor groaznic sînt! Mă gîndesc să ies, pur şi simplu, din clasă, aşa sînt de dezamăgită. Să fac o scenă de melodramă nu-mi stă în fire. Să trec cu vederea, nici asta nu pot, că nu-şi mai scriu temele în veci! Şi am şi ora următoare la ei. Noroc că se sună şi, coborînd două etaje, îmi mai trece supărarea. În cancelarie, o colegă îmi povesteşte cu haz că a avut asistenţă la oră, a venit directorul, iar jumătate de clasă a apărut, molfăind din sandviciuri, încă vreo zece minute după aceea. 

Mă întorc în clasă ştiind că nu pot sta supărată pe ei, dar mă prefac că sînt, nu-i privesc, mă uit în podea şi le predau. Ca într-un joc de-a şoarecele şi pisica, îmi prind privirea şi-mi zîmbesc larg, spunîndu-mi, fără să-mi spună, că este momentul să ne-mpăcăm, ce atîta tevatură şi cu tema asta, n-au timp, nu le plac temele, profesorii ar trebui să înţeleagă că şi zece rînduri sînt multe uneori! Am găsit o soluţie: uite cum facem, nu pun 2, dar cine nu a scris acasă o să scrie acum, în clasă, în ultimele minute ale orei. Mă întreb cu cine semăn mai bine în asemenea momente: cu Don Quijote? Cu Sisif? Cred totuşi că cel mai rău e să fii Sancho Panza! Să nu ai aşteptări de nici un fel.  

Mă grăbesc spre casă, mai am de citit cîteva pagini din

un roman minunat al Mariei Stepnova, de făcut un eseu despre exilul lui Ovidiu la Tomis, de corectat nişte lucrări… Mă opresc în piaţă, lîngă şcoală, să cumpăr covrigi. Doamna de la tejghea insistă să-mi dea restul, pînă la ultimul bănuţ, fiindcă ştie (de unde?) că sînt profesoară şi a auzit şi dumneaei că profesorii au salarii mici. Vreau să-i dau replica, dar nu găsesc cuvîntul, aş vrea să-i spun că nu e chiar aşa, dar nu mă lasă, îmi tot îndeasă bănuţii ăia de aramă în palmă. 

Mihaela Nicolae este profesoară de limba şi literatura română la C.N. „Mihai Eminescu“ din Buzău.