Șapte „Nu“-uri după patru ani

Sfîrșit de octombrie al anului 2015. În fața Muzeului „Antipa“, cam 150 de oameni, rebegiți de frig și de ploaia mocănească. Ne știam aproape toți între noi, de pe Internet sau din bulele sociale prin care viața ne intersectase. Stăteam cuminți pe trotuar, priviți ca o curiozitate de trecători. Nu așteptam să intrăm în muzeu, eram acolo din alt motiv: cu cîteva zile în urmă, polițistul Bogdan Gigină murise într-un accident rutier, în timp ce deschidea coloana oficială a vicepremierului Gabriel Oprea. Trebuise să meargă cu viteză pe motocicletă, pe carosabilul ud de ploaie, pentru a-l scuti pe un demnitar de aglomerație. Iar demnitarul părea să nu aibă nici cel mai mic chef de a da socoteală. Pentru cei 150 de oameni din față de la „Antipa“, era prea mult. Pentru politicieni, nu era destul.

N-a trecut nici măcar o săptămînă și ne-am întors în Piața Victoriei. Eram peste 5.000, de data asta, unii spun că poate chiar 10.000. Între timp, se întîmplase #colectiv. Eram năuciți de supărare, aproape că nici măcar nu ne puteam uita unii în ochii altora, pentru că abia ne puteam suporta propriile lacrimi. Și mai era ceva în privirea multora dintre noi: eram uluiți de cît de mulți sîntem. Și cît de mult semănăm între noi, și la vorbă, și la port. Descopeream că, dacă strigăm cît putem de tare, vocile noastre fac să răsune Piața și se izbesc cu putere chiar și de clădirile din Piața Victoriei. A doua zi aveam să trăim o altă uluire: în urma protestului unor oameni care poate că nici nu îndrăzniseră să spere asta, chiar a picat Guvernul.

A urmat Hexi Pharma. Și iar am fost puțini. Vreo 2.000, cantitate neglijabilă printre zecile de mii de oameni care mergeau pe lîngă noi, prea hipnotizați de Festivalul Luminilor organizat de Primărie ca să mai observe întunericul din jur.

Și a venit ianuarie 2017. Cînd au apărut primele informații despre o posibilă ordonanță pentru amnistie și grațiere. Și am știut că ne vom întîlni din nou în stradă. După primul protest, de la Piața Universității, mi-am întrebat soțul: -„Auzi, dar noi de ce mergem la proteste?“. Și am răspuns fix în aceeași secundă amîndoi: „Pentru copilul nostru“. Au fost singurele cuvinte pe care le-am scris pe un steag. Singurul mesaj pe care am simțit nevoia să îl facem văzut.

Și a sosit inevitabilul februarie 2017. OUG 13. #altăîntrebare. Frigul. Furia. Deznădejdea. Cele zece zile. Imaginea ireală a sute de mii de oameni, exact în locul în care fuseseră, cu un an și jumătate în urmă, doar 150. Ultrașii. Copiii. Manipulările. Prietenii. Victoria.

Au trecut aproape trei ani de atunci. Au mai urmat și alte proteste, au mai fost și alte momente de bucurie, a fost și 10 august, iar Piața Victoriei ne-a făcut onoarea să ne fie gazdă de fiecare dată. Poate că e un bun prilej să ne gîndim la lecțiile acelor zile, din care măcar o imagine își va găsi, probabil, locul în manualele de istorie. Iar pentru că tema acestui Dosar al Dilemei vechi este „Nu“, s-ar putea să fie o idee bună să începem chiar cu lecțiile negației. Protestele au fost momentul în care „Nu“ a devenit conceptul unei generații mentale, nu atît biologice. Iată, așadar, care sînt „Nu“-urile mele, pe care le-am desprins printre pancarte, bocanci de iarnă, marșuri, vuvuzele, portavoci, scandări cu rime, spray-uri lacrimogene și momente de euforie:

●  NU există niciodată „Sîntem prea puțini“. Oricît am fi de puțini la început, există întotdeauna un alt om care, dacă ne vede, își va face curaj și va ieși pe ușa casei la 11 noaptea, dacă înțelege că a sosit momentul.

●  NU avem niciodată garanția victoriei. Dar asta NU e o scuză. În noaptea lui OUG 13, nimeni nu credea că, realist, se mai poate schimba. Dar toți am rămas acolo pentru că nu ne puteam ucide speranța că de undeva poate să vină ideea salvatoare. Iar ea chiar venise, de la acel funcționar care a introdus în ordonanță termenul de zece zile. Doar că noi habar nu aveam.

●  NU există manipulare care să te întoarcă din drum, dacă știi cine ești și pentru ce te afli acolo. Și scriu asta ca om despre care s-au vînturat o mulțime de aberații și de minciuni, în acele zile. Așa cum au pățit și mulți dintre prietenii mei. Puteau să titreze televiziunile oricîte burtiere cu „50 lei/om, 30 lei/cîine“ doreau, tot ce puteau obține de la noi era un amestec de dispreț, rîs și confirmarea că facem bine.

●  NU îți datorează nimeni ceva pentru faptul că ieși la protest. Libertatea, democrația și demnitatea sînt premii mai mari decît orice altă răsplată. Protestul este unul dintre puținele lucruri de pe lumea asta care îți deschid o fereastră imensă prin care îți poți privi conștiința. Dacă aștepți mai mult decît atît, poate că nu e locul tău acolo.

●  NU există victorie definitivă, dar trebuie să ne bucurăm de cele de etapă. Și trebuie să învățăm să facem asta, pentru că nu prea știm. Cînd a fost abrogată OUG 13, destul de mulți oameni spuneau că nu e mare lucru. Deși acela fusese motivul pentru care degeraserăm împreună atîtea zile și nopți. Cînd inculpații din dosarul #colectiv au primit pedepse aproape de maximul posibil la prima instanță, iarăși nu a fost suficient pentru mulți. Suficient nu va fi niciodată. Dar, dacă reacția socială nu ar fi fost atît de puternică, nici acele pedepse poate că nu ar fi existat. De exemplu, poate că domnul Piedone s-ar fi pregătit, acum, de o nouă campanie electorală. Iar dacă oamenii nu ar fi reacționat cum au făcut-o la tentativele de masacrare a legilor Justiției, poate că domnul Dragnea l-ar fi însoțit pe Piedone pe cine știe ce afiș electoral, vegheați de cascheta militară a lui Gabriel Oprea.

●  Calitatea politică NU se va îmbunătăți automat, doar pentru că noi protestăm. Dar consecințele protestelor pot schimba, pe termen lung, politica. Ieșitul în stradă este un act menit să garanteze baza elementară a politicii: democrația. Ce urmează după asta este mult mai complex și implică dezvoltarea unui etaj civic solid, care să urmărească, să sancționeze și să participe la soluții în afara perioadelor de criză. În filmul acesta, cred că sîntem abia la început, dar este, în sfîrșit, un început bun.

●  NU facem asta doar pentru noi. Este o parte din ceea ce le lăsăm copiilor noștri, la modul cel mai concret. Să le predăm această țară ca pe o democrație cred că e unul dintre foarte puținele lucruri pe care le pot numi „datorie“. Și, de fiecare dată cînd cineva încearcă să o împingă astfel încît să deraieze de pe șine, este treaba noastră să ne împotrivim. În caz că aveți această dilemă, eu cred că mulți copii vor înțelege. Lucrul cu care a rămas fiica mea în urma protestelor este că, pînă în ziua de astăzi, de fiecare dată cînd vede un politician, mă întreabă: „Mama, omul acesta este cinstit?“. Și i‑a rămas pentru totdeauna fixată ideea că oamenii care fură trebuie să fie pedepsiți, inclusiv sau poate mai ales atunci cînd sînt politicieni. Avea doi ani și jumătate cînd a fost la protestele de la #colectiv. Avea patru ani cînd i-am explicat de ce mergem în Piața Victoriei, după OUG 13. N-am simțit nevoia să o feresc de informații, am încercat să îi povestesc cît am putut de simplu ce se întîmplă, fără să o contaminez cu ură sau cu radicalisme politice. Acum are șapte ani și știe destul de bine ce înseamnă democrația și cînd societatea are dreptul să spună „Nu“: „Atunci cînd oamenii care au putere încearcă să fure, să facă legi pentru ei sau să ne ia dreptul de a spune ce credem, mama“. Mi se pare că a înțeles destul de bine, NU?

Oana Dobre-Dimofte este jurnalistă.

Foto: A. Ivan