Salvați, deci vindecați
Litera (legii morţii) este mai puternică decît duhul (sfînt al religiei). Un preot de ţară îmi spunea că referinţele la Lumea de Apoi în predicile de duminică sînt tot mai rare „fiindcă nu interesează“. Cînd Viaţa de Apoi a încetat să mai fie o afacere profitabilă, ea a dispărut în mod natural de pe agenda practică a religiilor.
Religiile nu mai sînt frecventate pentru că ar putea „rezolva“ ori „justifica“ moartea, plauzibil şi favorabil; ele sînt fie acele instituţii fără vlagă – complexate şi complexe, crude şi colburoase, neverosimile şi nerezonabile –, fie acele medii şi mijloace nu de mîntuire, ci de self-development. Omul „mulge“ religia de acele beneficii enumerate, cinic, în tratatele de sociologie: nevoia de confirmare, de integrare, de exprimare şi de reglare a emoţiilor. Năzuinţa de a trăi veşnic nu se mai „iroseşte“ în zadarul imaginarului religios supramundan legitimat teologic, dar/deci dispreţuit ştiinţific; optimismul modern, cît mai există, este asmuţit, în schimb, spre lucruri mai serioase: să sperăm în sănătate că-i mai bună decît toate. Cînd mîntuirea devine inactuală, vindecarea comprimă toate speranţele pe care o epocă este capabilă să le producă şi să le întreţină.
Totul începe cu localizarea precisă şi timpurie a germenilor morţii în trup. Şi totul se termină cu migrarea morţii dinspre religie înspre un alt sistem a cărui structură a permis atît elaborarea unui discurs de o coerenţă satisfăcătoare, cît şi generarea unor „ipoteze de lucru“ şi „obiective generale“ susceptibile de consens. Acest sistem este medicina. De la rolul modest pe care şi-l asuma în trecut, acela de a rezista, timid, efectelor naturii, medicina a ajuns să simbolizeze speranţa salvării în trup, iar fiecare confruntare cu limitele şi eşecurile sale nu se mai rezumă la o resemnată ridicare din umeri, ci provoacă reacţii paroxismale (bine mass-mediate) de adami care şi-au pierdut trupurile de slavă. Înţelegîndu-şi moartea în orizonturile roşii ale medicinei, oamenii nu-şi pot explica eşecul de a muri, decît în termenii unui eşec medical evitabil, deci incriminabil.
Sănătatea este proiectul social fundamental şi aventura umană centrală, deopotrivă euforizantă şi anxiogenă. Ideologia vieţii sănătoase este scrisă cu sînge hipocolesterolemic în această „Carte a Cărţilor“ care este corpusul medicinei de azi – cea mai elitistă, mai „ermetică“ şi mai „imposibilă“ carte scrisă vreodată. Ea reprezintă cu adevărat saga modernităţii căci strînge între filele sale toate grijile fundamentale ale epocii, toate spasmele inimilor înfofolite în grăsime, toate nucleele dure ale glandelor mamare, toate prăbuşirile de serotonină, toate normele şi verdictele care trag linii dureroase între normal şi anormal, curat şi murdar, interzis şi accesibil, sacru şi profan.
Universul teoretic al medicinei este infinit şi tanatocentric, iar una dintre cele mai înspăimîntătoare constelaţii ale sale, aflate într-o continuă şi sisifică explorare, este constelaţia statisticilor. Lugubra expresie „factor de risc“ nu-i lasă să se odihnească nici măcar pe cei aflaţi la distanţă stelară de raza de acţiune a institutelor de cercetare care întocmesc grupurile de control. Fumatul, consumul în exces de sare, zahăr şi alcool sînt enumeraţii pe care le cultivăm cu reverenţa, înverşunarea, dar şi cu monotonia cu care evreul orfan îşi spune, în fiecare dimineaţă şi seară, kadişul. Fiecare speră că, prin simpla păstrare în minte a acestei incantaţii, trupul său va fi, în cele din urmă, cruţat. Dar speranţa slăbeşte pe măsura analizei: fiecare poruncă în parte provoacă la reflecţie, la acţiune, la resemnare, la culpă (în această ordine). Dezideratul sănătăţii este, asemenea dezideratului sfinţeniei, de o melancolică intangibilitate. Vocaţia de a fi sănătos, întocmai ca vocaţia spre sfinţenie, probabil că ţine de o înzestrare harică inexplicabilă în termenii şi condiţiile simţului comun. În ambele cazuri, strădania, totuşi, „se pune“. Dar dexteritatea de a trăi sănătos, ca şi dexterităţile ascetice, se educă prin lungi nevoinţe fizice, diete sobre, igienă sufletească şi multă răbdare, astfel ca litera legii scrise de-acum într-o inimă sănătoasă – căci înzestrată şi antrenată – să se transforme, de la sine, în duh. Dar noţiunea de sănătate ecosistemică se împotmoleşte pe buza prăpastiei, adică acolo unde se termină, brusc, ecologia; dilatată cum o ştiam, se dezumflă atît de spectaculos şi de rapid, încît devine, în cîteva momente, nimic.
Discursul medical, după ce îşi scuză, public, eşecul, coboară, sobru şi dezinteresat, în zona de birocraţie pîcloasă, pentru a-şi însemna, laconic, nereuşita: certificate de deces, fişe de autopsie, rapoarte de investigaţie, comisii de supervizare, pe scurt, plictiseli medico-legale. Toate aceste rituri şi discursuri numite îndeobşte „construcţia medicală a morţii“ sînt escorta pusă la dispoziţia celui decedat. Uniforme, impersonale şi eficace, aceste rituri, alături de cele aparţinînd unor sisteme administrative înrudite (bunăoară Casele de asigurări, Centrele de consiliere psihologică), îi recompensează social pe cei care şi-au pierdut aproapele printr-o regretabilă eroare de practică medicală. Gesturile inscrutabile, pe care medicina le face în faţa morţii, conving nu fiindcă ar rezolva ori explica vreo crampă existenţială, ci fiindcă sînt în acord cu lumea socială; îi răspund adecvat şi o ajută să se recompună rapid, cînd s-a produs o fractură.
Adevărat, medicina este totalizantă şi inclusivistă; ea practică un altruism cinic şi o pedagogie cosmopolită, însă discursul său „futurist“ nu va fi niciodată suficient de bine scris pentru a disimula cu succes o usturătoare lipsă de escatologie. Cînd natura, crezută îmblînzită, îşi arată colţii, ştiinţa medicală devine doar un ceaslov de prins muşte.
Adela Toplean este tanatolog, doctor în filologie, cadru didactic asociat la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Colaborează la două proiecte de cercetare a reprezentărilor sociale ale morţii în Scandinavia. A publicat volumul Pragul şi neantul. Încercări de circumscriere a morţii, Polirom, 2006.