Şahul e pentru elfi, tablele sînt pentru gnomi

Doi maeștri yoghini foarte avansați convin să se întîlnească. Așa începe o poveste-pildă a tradiției tibetane. Momentul este unul extrem de special, mai ales pentru echipele de ucenici ai fiecăruia. Ei se așteaptă la un festival de cuvinte de duh, de trăiri superioare ocazionate de întîlnirea celor doi sfinți. Devoții așteaptă să mai facă un pas înspre înțelepciune și iluminare.

Cei doi maeștri se întîlnesc, se așază fa­ță în față în ashram-ul luminos, fiecare în poziție de lotus. Intră simultan în meditație. Ucenicii sînt numai ochi și u­rechi, așteaptă să audă adevăruri, să fie ui­miți. Ore și ore în șir, cei doi maeștri stau față în față, nemișcați, fără să spună nimic. U­cenicii de ambele părți își pierd încetul cu în­cetul răbdarea. După ore și ore în șir de stat ca pe ace, ucenicii îi văd pe maeștri că ies din meditație. Poate acum vor veni cuvintele de zidire… Dar și de data asta, nimic. Maestrul oaspete le spune alor lui să se pregătească de plecare.

Ucenicii sînt dezamăgiți. Nu au rămas cu nimic. Toată comunicarea dintre cei doi maeștri se făcuse fără cuvinte, la un nivel inaccesibil lor.

Cam așa e și la șah. Dacă nu ești și tu, în calitate de spectator, în sferele înalte, precum maeștrii, n-ai cum, domnule, n-ai cum să înțelegi ceva. E totuși un joc rezervat inițiaților, iar inițierea se face anevoios.

Dar tablele? Toată lumea pare să le înțeleagă. Dacă știi să arunci cu zarul și știi ce înseamnă desenele de pe cutia de table, ești inițiat. Inclusiv la table, tot românul se pricepe.

Dacă șahul este vinul nobil, pentru cunoscători, tablele sînt berea, pentru toată lumea.

Jucătorii de table sînt extrovertiți, su­per­stițioși, supuși capriciilor zarurilor. Tot ei susțin că tablele nu sînt un joc de noroc. Cu toate acestea, cei mai mulți au formule de invocare a zarului favorabil. Una de care îmi aduc aminte este aceea a unui experimentat jucător de table: „Hai, spălăm și noi păsărica?“ sau „Gata, am spălat păsărica“. Era felul lui de a-și chema un zar bun care să îl scoată dintr-o poziție dificilă, respectiv de a-și exprima satisfacția că a scăpat fără consecințe din conjunctura nefavorabilă. Păsărica era murdară, dar cu un zar bun a spălat-o. E ca și cum nimic rușinos nu s-ar fi întîmplat.

„Mai fierbe zarurile alea cu busuioc“, poate spune un jucător de table celuilalt, care nu se bucură de ajutorul zeilor. Altul poartă pumnul cu zarurile în regiuni axilare sau inghinale, sperînd că astfel îi va reveni norocul, o dublă, un zar de fugă sau un zar de poartă în casă. Cum ar putea spune un introvertit jucător de șah altui jucător „Mai spală și tu regina aia, că pute“ sau să ia nebunul și să îl poarte pe la subsuoară, așteptînd mutarea esențială, decisivă?

Dacă șahul e pentru elfi, tablele sînt pentru gnomi.

Patimile jucătorilor de table sînt evidente. Sînt impulsivi, iuți, poate flecari, sînt superstițioși, mănîncă semințe și pot bea bere cînd joacă. Înfrîngerea doare, dar nu destabilizează. Pot compensa prin ironii, insulte. Pot acuza oricînd norocul porcesc al adversarului. În contrapartidă, patimile jucătorilor de șah se înscriu în categoria celor „subțiri“, sublimate, rezervate intelectelor evoluate. Nu îi satisface o remarcă acidă sau o ironie grobiană, e sub demnitatea lor. În schimb, acea expresie de înfrîngere din ochii adversarului, sau mutarea-cheie le dau satisfacția ultimă. Victoria și înfrîngerea li se datorează 100%. Victoria e măreață, înfrîngerea poate aduce deznădejdea sau obsesia perfecționării. Li se mai zbate un ochi, fac un gest minor care poate dezvălui celor inițiați prin ce emoții trec. Dar atît. E un cumplit pustiu de gestică personală într-o partidă de șah. Și cîte patimi și sensuri poartă un sfinx!

Dacă șahul e un muzeu de artă, tablele sînt un iarmaroc.

Coșmarul unui jurnalist de radio ar fi să facă un reportaj de la o partidă de șah. La nivel de sunet nu se întîmplă mai nimic, chiar dacă o lume întreagă se învîrte pe tablă. Cam ca în povestea cu maeștrii yoghini. Ce sunete sînt acolo? Cîte un „pîc!“ foarte fin, la o mutare, la cîteva minute, even­tual sunetul butonului de la ceas, un tușit.

Prin comparație, la table e dezmăț. Zarurile zăngăne, sînt aruncate neinhibat pe tablă, piesele păcăne, lemn pe lemn, la fiecare mutare. Chibiții dau sfaturi și comentează fără grijă, se rîde zgomotos, se aud formule de intimidare a adversarului sau de invocare a norocului. Ai ce înregistra acolo…

Dacă șahul e o superbă simfonie a tăcerii, tablele sînt o paranghelie cu fasole și cîrnați, de zilele orașului.

Adrian Ardelean este jurnalist radio.