Să ungem colțurile școlii cu slănină. Sau nu
În copilărie, bunicii mă întrebau după cîteva luni de la începerea școlii, atunci cînd începeau să tragă mai mult de mine ca să mă ridic din pat, dacă nu aș vrea să ungem școala cu slănină pe la colțuri ca s-o mănînce cîinii. Zîmbeam. Temerea mea era că slănina nu ne va ajunge pentru cît de mare era clădirea școlii celei noi, „dintre uliți”, situată la vreo doi kilometri de casa în care locuiam. A nu se înțelege că nu-mi plăcea școala, din contra, tocmai de aceea am ales să devin profesoară, dar este ceva în orice elev, oricît de bun ar fi la învățătură, care îl face să-și dorească să mai rămînă cîte o zi acasă. Bine, și profesorilor le-ar prinde bine, din cînd în cînd, cîte o așa zisă zi sabatică, trebuie să recunosc.
Pe 11 martie 2020, cînd s-a anunțat suspendarea cursurilor școlare, mi-am amintit de întrebarea bunicilor și mi-am spus, zîmbind amar de această dată, că un virus microscopic a salvat toată producția de slănină din lume, amenințînd însă de-adevăratelea sistemul educațional. Pentru a alunga cîinii imaginari care puneau în pericol anul școlar, soluția cea mai la îndemînă – și singura, cred – a fost școala online, în care elevi reali ar fi trebuit să se constituie în clase virtuale, în care profesori, la fel de reali, ar fi trebuit să folosească tablele virtuale și în care toți, de la mic la mare, ar fi trebuit să utilizeze aplicații educaționale pentru a continua instruirea și învățarea.
Școala online a fost (că de n-ar fi, nu s-ar povesti). Am folosit verbul a fi cu valoarea lui predicativă și nu știu dacă trebuie conjugat încă la trecut. Pentru valoarea copulativă, am nevoie de cîteva nume predicative care să încarce cu sens lexical predicatul nominal. Aș putea spune că școala online a fost provocatoare, o soluție de criză, dar energofagă, atît pentru profesori, cît și pentru elevi, fiindcă nici unii, nici ceilalți nu erau pregătiți pentru o asemenea mutație într-un timp atît de scurt. Nu aș spune că a fost dezastruoasă, așa cum s-a tot afirmat, fiindcă ar însemna să consider că a fost producătoare de nenorociri. Sigur, nu a fost mereu eficientă sau nu peste tot, nu a reușit să dezvolte mereu competențe, dar, evident, a obligat la schimbare. Dar nu, nu aș folosi niciodată adjectivul „dezastruos” în vecinătatea ei.
Din categoria celor care au fost supuși schimbării fac parte profesorii, obligați nu numai să se adapteze, ci mai ales să se autoevalueze, să-și recunoască limitele sau să-și descopere capacitatea de a trece la un alt nivel. A fost pentru mulți un examen al gîndirii laterale, o probă de rezistență la efort și un bun prilej pentru a căuta soluții și a lua decizii.
Mircea este profesor de matematică. Unul dintre cei foarte buni. Are 67 de ani și s-a pensionat în 2018, dar a mai primit ore, fiindcă, nu se știe de ce, nu prea se înghesuie profesorii de matematică la școală în care a predat peste 40 de ani. Suspendarea cursurilor l-a prins cu trei clase de a XII-a, profil real. Competențe digitale, nici măcar de bază. Și totuși, a găsit o soluție pentru ca elevii să nu aibă de pierdut foarte mult din cauza limitelor sale. A apelat la un profesor de informatică și l-a rugat să-l ajute, contra cost, firește. Scria de mînă partea de teorie și conținutul problemelor și al exercițiilor, le trimitea prin WhatsApp colegului său, iar acesta le încărca în Google Classroom. Elevii nu au aflat de eforturile depuse de profesorul lor. Rezolvau problemele și primeau feedback și sugestii de abordare, sfaturi și încurajări. Deși ar mai fi putut preda încă un an, Mircea a decis să renunțe.
Ioana este profesoară de educație plastică. Are 30 de ani, competențe digitale avansate și îi place enorm să lucreze cu copiii. Suspendarea cursurilor a făcut-o să se simtă neputincioasă. Conform planificării anuale, trebuia să le dezvolte elevilor din clasa a VII-a, de la școala din mediul rural a cărei titulară este, competența de „valorificare a valențelor expresive ale limbajului plastic în studiul după natură, prin realizarea unei compoziții plecînd de la realitatea obiectivă, folosind contrastul extrem al scării valorice, în tehnica creion sau tuș”. Pentru aceasta, trebuia să fie în clasă, alături de ei, să-i îndrume. Din păcate, doar cu o parte dintre elevi a putut să se întîlnească în videoconferințe (dar orele de desen nu mai aveau eficiență), ceilalți avînd probleme fie legate de conexiunea la Internet, fie, fiind mai mulți frați, nu puteau folosi laptop-ul familiei în același timp. Nu îi este foarte clar cum va face față din toamnă provocărilor, dar știe că va reuși.
Florina este profesoară de limba și literatura română, are 49 de ani și a participat, conform documentelor din dosarul personal, la cîteva programe de formare care conțin în titulatură „TIC în educație”, „competențe digitale”, „integrarea noilor tehnologii în procesul de învățămînt”, care i-au adus vreo 50 de credite transferabile. În realitate, are competențe digitale de nivel mediu. Atunci cînd directorul școlii i-a propus, ca urmare a expertizei pe care se presupune că o dobîndise urmînd aceste programe, să-și consilieze colegii de catedră, s-a eschivat. Cu elevii a lucrat mai puțin, a preferat să le trimită fotografii ale unor pagini din auxiliare didactice, cerîndu-le să rezolve exercițiile. Grație unor elevi din clasa a XII-a a reușit să utilizeze Microsoft Teams după vacanța de Paște. Și-a dat seama că nu e tocmai greu, dar se plînge că a pierdut mult timp învățînd cum să utilizeze platformele și aplicațiile educaționale. Își propune ca din toamnă să urmeze un nou program de formare.
Adrian este profesor de educație fizică. Accesează zilnic rețelele sociale, are competențe digitale de nivel mediu și nu s-a gîndit niciodată că va fi pus în situația de a utiliza aplicațiile educaționale pentru a le dezvolta elevilor săi competențele specifice disciplinei. S-a revoltat inițial, și-a spus că nu se poate, apoi a început să folosească Padlet pentru a posta sarcini de lucru (de fapt, niște provocări) și pentru a primi feedback de la elevi. A trăit cu emoții pînă în iunie, temîndu-se ca nu cumva copiii din clasele mici să se accidenteze în casă în timp ce fac exercițiile de încălzire și să nu le poată acorda primul ajutor, așa cum se întîmplă în orele față în față. Nici nu vrea să ia în calcul derularea activităților online la disciplina sa.
Gabriel predă geografia de 20 de ani. De vreo zece, și-a propus să valorifice în cadrul orelor sale aplicațiile Google Earth și Google Maps și a reușit, mai ales că școala în care este titular l-a sprijinit și a achiziționat tablete pentru elevi. În ultimii ani, s-a bucurat de facilitățile G-Suite for Education, trimițîndu-le elevilor sarcini de lucru prin intermediul aplicației Classroom și oferindu-le feedback personalizat. În perioada martie-iunie 2020 nu a avut dificultăți, dimpotrivă, nemaipierzînd timp în trafic (cam două ore pe zi), a avut răgazul să caute noi resurse didactice. Abia așteaptă începerea școlii, indiferent de contextul de desfășurare a orelor. Are pregătite strategii pentru orice situație: în clasă, online sau pentru varianta hibrid.
Elena predă istoria la gimnaziu și la liceu. Îi place profesia pe care și-a ales-o, dar i se pare că generațiile de acum nu mai sînt la fel de atente la orele ei. Suspendarea cursurilor a destabilizat-o. Are cont de Facebook și folosește WhatsApp, așa că inițial a încercat să le subordoneze actului didactic. Fiindcă a auzit de existența Zoom de la elevi, a încercat să inițieze cîteva videoconferințe și și-a dat seama că este mai bine să predea istoria așa. Dar cele trei luni au epuizat-o și în iunie a decis să se pensioneze anticipat.
Acestea sînt doar cîteva portrete de profesori care s-au confruntat cu provocările perioadei martie-iunie 2020. Fiecare, în felul lui, a luat decizii în plan profesional și/sau personal. Dar seria provocărilor nu s-a încheiat, fiindcă din septembrie începe un nou an școlar. Ce este de făcut?
Sigur, cel mai simplu (oare?) ar fi să inventăm o mașină a timpului și să ne întoarcem cu 30 de ani în urmă. Să zicem că am ajunge în 1990 și am decide că prioritară pentru România ar fi reformarea comprehensivă a sistemul educațional, cu accent pe digitalizarea acestuia, pe regîndirea arhitecturii curriculare și pe formarea autentică și asumată a profesorilor. Soluția e utopică, știu. Dar din jobenul soluțiilor (reale) aș scoate apelul la fascinație și deci la responsabilitate. Nu cred că oamenii care lucrează în sistemul educațional nu știu că este esențial să fie fascinanți (adică profesori buni și în plus empatici, echilibrați, implicați, inteligenți emoțional, cît mai creativi și responsabili). În contextul actual, profesorii fascinanți vor valorifica tot ceea ce au învățat în ultimele luni și vor aplica din toamnă, dacă va fi cazul, fie o formă hibridă de instruire, fie o nouă strategie – blended-learning sau flipped classroom sau orice altceva ce s-a dovedit că funcționează. Ce vor face nefascinanții, este lesne de imaginat. Dar nu aș vrea să vorbesc despre ei acum.
A unge școala cu slănină să o mănînce cîinii nu este o soluție realistă pentru situațiile de criză din educație. În schimb, profesorul fascinant este. Și nu, nu pentru că este un supererou, ci fiindcă este responsabil. Iar dacă responsabilitate nu e, nimic nu e.
Monica Halaszi este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu“ din Bistrița.
Foto: wikimedia commons