Să trăiţi, să ne conduceţi
Titlul de mai sus a apărut cu aproape un deceniu în urmă, pe prima pagină a unui cotidian de sport. Dedesubt, un fotograf iute de mînă surprinsese un instantaneu spumos. Doi oameni care pregătiseră în culise trucarea unui meci tocmai îşi strîngeau mîinile. Unul venea din Bucureşti, avea trabucul ancorat cu neglijenţă în colţul gurii, privea lumea din spatele ochelarilor de soare şi nutrea un dezgust subţire faţă de ambientul provincial. Celălalt era din Oneşti (chit că nu cinstea era însuşirea lui fundamentală), încremenise într-un zîmbet slugarnic, adoptase poziţia "pentru salut, în echer" şi degaja o mieroşenie care l-ar fi făcut invidios pe Uriah Heep. Ori de cîte ori vine vorba despre şefi, fotografia cu pricina îmi cere voie să iasă din magazia cu amintiri şi să se scuture de praf. Numele personajelor de atunci - unul evacuat între timp din peisaj, celălalt activ şi persiflant - nu contează. În fond, atitudinea faţă de şefi e aceeaşi, indiferent dacă vorbim de politică, finanţe, fotbal, învăţămînt sau zootehnie. Există cîteva repere ale acestei atitudini, iar ele s-au păstrat în ciuda transformărilor de context. Chiar dacă tovarăşul director de ieri a devenit între timp manager şi chiar dacă eticheta contemporană presupune englezisme acronimice (CEO) sau familiare (boss), raportarea la vîrful ierarhiei se face în general la fel. Tovarăşului director îi trimiteai o ilustrată cu "salutări de pe însoritul litoral", boss-ului îi expediezi un mail tivit de emoticoane vesele. Schimbarea e de tehnologie, nu de conţinut. La forme noi, acelaşi fond. Scopul unui asemenea demers? Catifelarea raporturilor cu un om pe care trebuie să ţi-l preschimbi în complice al propriei cariere. Iată alibiul perfect pentru concesiile de caracter şi de discurs. Iată paravanul în spatele căruia ne putem exersa aplecarea pentru sportul obligatoriu al calendarului profesional, numit - la alegere - periere, linguşire sau pupat în fund. (Chiar acum pe Eurosport se difuzează o întrecere de curling.) Reflexul subaltern este, probabil, cel mai durabil reper al atitudinii faţă de şef. Asta înseamnă mai multe lucruri. De exemplu, cînd şeful spune o glumă, inferiorul ierarhic stăpînit de acest reflex începe să rîdă înainte de poantă, uneori chiar acoperind-o. El vrea să fie astfel cu un pas înaintea celorlalţi, dovedind că are în bagaj tot ceea ce-i trebuie lingăului fără fisuri: reacţie rapidă şi neşovăielnică, exces de zel, capacitatea de a-şi face spinarea preş, tămîiere fără condiţii, slugărnicie inepuizabilă. Poate cel mai bun mod de-a recunoaşte firile iremediabil subalterne este felul cum rîd la glumele şefilor. E un rîs de o onctuozitate admirativă, în care se ghiceşte imediat extazul ipocritului. Un prieten îmi povestea de aplombul cu care un personaj rîdea la bancurile cuiva care îi era şef la serviciu şi totodată naş de cununie. Ei bine, ori de cîte ori şeful glumea, finul subaltern rîdea sonor, bătîndu-se cu mîinile pe coapse şi neuitînd să precizeze direcţia hohotului: "Hă, hă, hă, hă, naşule!". O altă probă de reflex subaltern e lăudarea inerţială a înţelepciunii celui care te conduce. Nici un şef nu e întreg dacă n-are în preajmă un alai de ţuţeri. În orice organizaţie clădită pe o osatură ierarhică se va găsi cineva care îşi va ţuguia aprobator buzele şi va elogia, măcar şi onomatopeic, vioiciunea cerebrală a superiorului. Ţuţerul funcţionează în răspărul unui vers de acum treizeci de ani al lui Romulus Vulpescu: "În fiecare prost presimt un şef". Pentru un ţuţer care îşi face bine meseria, şeful e sclipitor şi infailibil pînă în ultima clipă a mandatului. În secunda următoare debarcării, el devine o loază cu pretenţii, un dobitoc patentat, iar admiraţia vociferantă a gudurătorului se mută asupra viitorului ocupant al funcţiei/scaunului. Căci un ţuţer cum scrie la carte trebuie să stăpînească la perfecţie gesticulaţia şi retorica parvenitului. Tot din cîmpul reflexului subaltern vine şi grija anticipativă a inferiorului faţă de şef. Şeful trebuie păzit de primejdii, flancat cu devotament, ţesălat mai ceva ca un pursînge arab. Atitudinea de tipul "o să aveţi o scamă" nu poate lipsi din repertoriul unui linguşitor cu pretenţii. Subalternul cu miere în glas şi lipici pe palme respiră molatic lîngă reverul şefului, gata să pună mîna pe pămătuf, pe periuţă, pe orice îi poate folosi în gimnastica de slugărnicire. Pentru el, şeful e o statuie mobilă, un atlet al dreptăţii, un far care luminează pînă la orbire. Or, raportarea la un asemenea om necesită cîteva instrumente pe care nu le mînuieşte chiar oricine: temeneaua amplă, genuflexiunea decisă, prosternarea tîmpă. Sigur, vorba populară spune că nu e bine să stai în faţa şefului şi înapoia calului. Însă absolutizările sînt imprudente. Există fachiri ai oportunismului care ţin să păşească în faţa şefului tocmai spre a-l feri de pericole. Curaj şi dorinţă de-a ocroti, de-a încasa glonţul care nu-ţi e destinat - iată o nouă reţetă a pătrunderii pe sub pielea şefului. A nu se crede, totuşi, că slugărnicia inferiorului ierarhic e nelimitată. Nici pomeneală. Acelaşi slujbaş care îşi glorifică şeful cînd e de faţă îl îneacă în lături din clipa cînd închide uşa. Totul devine o chestiune de distanţă. N-are nici un rost să-l tămîiezi pe şef cînd nu te aude. Poţi, în schimb, să fructifici şansa depărtării şi să te descarci. În aceste situaţii, complimentul se retrage din scenă şi face loc insultei. Arteziana de linguşiri greţoase se transformă într-o mitralieră care scuipă injurii. Pe şef îl elogiezi doar cînd eşti în preajma lui. Dacă e departe şi nu te aude, şeful încetează să fie un om bun ca pîinea caldă, un conducător inspirat, un băiat de gaşcă. El se transformă brusc într-o jigodie perversă, un îngîmfat prost ca noaptea, un flaimucea care nu ştie cum îl cheamă cu buletinul în mînă. Simpatia şi consideraţia pentru şef nu se exprimă "in absentia". Nici un parvenit veritabil nu şi-ar ierta o asemenea risipă de resurse. La final, o constatare. Atitudinea faţă de şef e una dintre puţinele zone în care televiziunea a rămas cu un pas în urma realităţii. Mai ţineţi minte? De Revelion sau la sfîrşit de săptămînă, şeful era una dintre prezenţele garantate ale programelor de varietăţi predecembriste. O grilă fără scheciurile cu şefi de întreprinderi comuniste nu se putea concepe. Existau totodată actori consacraţi în ipostaza directorului: Marius Pepino, Ştefan Mihăilescu-Brăila etc. După cum existau actriţe aparent incapabile să joace altceva decît secretare nurlii şi decoltate pe cît permitea cenzura - de pildă, Paula Rădulescu. Astăzi şeful nu mai e o miză pentru varieteul televizat. Managerul unei multinaţionale e mai greu de prins în peniţa caricaturii decît tovărăşeii de pe vremuri. Pe de altă parte, populaţia din jur se agită cam la fel ca atunci. Chiar dacă hainele diferă, şi chiar dacă pe vremuri parfumurile se cumpărau de la Cocor, iar azi de la Ina Centre, apetenţa pentru linguşeală a rămas aceeaşi. Reflexul subaltern se face simţit la fiecare lovitură de ciocănel în genunchiul amploaiatului.