Să susținem echipa iubirii
Anul e, cred, 2013. Într-o peluză de stadion aflat la doi pași de calea ferată și la trei de Gara Basarab se puteau auzi limpede, pe cadențele arhicunoscutului Auld Lang Syne, aceste versuri scandate de cîteva mii de oameni: „Din toate ce s-au întîmplat / Noi nimic n-am regretat: / Rapid e cel ce m-a-nvățat / să iubesc cu-adevărat”. M-am numărat printre ei, ba chiar mă pot lăuda că pe refrenul ca să zic așa coral al unei piese rap înregistrate atunci și acolo există, undeva, minusculă, insesizabilă, și vocea mea. Despre ce era vorba? În pragul aniversării (clubul împlinind nouăzeci de ani) se decisese, dinspre tristele figuri de la Liga Profesionistă de Fotbal, ca echipa să fie retrogradată din rațiuni de insolvență. Asta deși, sportiv, se clasase pe un loc absolut onorabil. Cît de justă a fost penalizarea, n-are rost să mai spun. De-ajuns că, în sezonul următor, regula cu pricina a fost abrogată, găsindu-se, dintr-odată, că dezechilibrează competiția. Era doar un capăt de moment al tuturor celor care, vorba cîntecului, se-ntîmplaseră. În nouă decenii, Rapidul trăise destule: de la finale de Cupă rejucate din capriciul bastonard al anumitor miniștri de Interne pînă la, vai, campionate pierdute pentru că un observator federal s-a speriat, dragul de el, de traiectoria unei brichete. Le consemnez sine ira (dar cu studio, da...): decît cu ei la victorie, mai bine cu giuleștenii mei la... Nu neapărat la înfrîngeri, ci la cele care, în chip firesc și organic, seamănă îndeajuns de bine cu viața.
E ceea ce am încercat mereu să le explic apropiaților: Rapidul nu-i o poveste despre fotbal, ci una despre dragoste. Și-atunci, continuă ei să se mire, ce caut săptămînă de săptămînă în tribune? Exact ce nu pot capta ecranele televizoarelor și comentariile tacticienilor din studiouri. Căci, dacă din spatele porților, printre steaguri care flutură, admit că nu se distinge mai nimic din fazele de joc (sau chiar nimic de-a dreptul, prin comparație cu ce poate oferi, în fotoliu, o transmisie HD), trebuie să spun că, totuși, ceea ce se petrece cu adevărat, adînc, în Giulești e tocmai invizibilul pur. Am învățat-o în ani, atunci cînd, trecînd peste formalități, am întîlnit colegi de gradenă pe stradă și, francamente, ne-am salutat, am evitat spontan sociabilul „ne cunoaștem din vedere”, preferînd forma lui corijată către intima precizie a împărtășirii: „de pe stadion”. Adică din acel creuzet în care, necontînd de unde vine fiecare dintre noi, se amalgamează, radical și intens, o emoție suverană. Despre ea, mi-e mai greu să le dau detalii prietenilor neutri față de fenomen, „civililor”, adică, așa încît îi iau pe departe.
Cu trimiteri istorice care coboară pînă în vara lui 1923 (11 iunie sau, dacă ținem seama de data cînd cererea de înființare a fost aprobată, 25 iunie), cînd Rapidul s-a născut, ca dintr-o joacă, la inițiativa cîtorva muncitori feroviari. Realizez, pe măsură ce mă las furat de poveste, că țin de fapt un fel de curs indistinct, despre de toate, de la mici etimologii de folclor urban (că veni vorba: recentul termen argotic „bombardier” provine, pe căi nu atît ocolite, cît îndelungate, de la supranumele unui foarte iubit jucător al anilor ’40, Bazil Marian) la scene de neuitat avînd în centru galeria: unde s-a mai pomenit ca un stadion întreg să ovaționeze un penalty ratat ca și cum ar fi fost gol, doar pentru că, sufletește, nimeni nu voia să accepte realitatea de pe tabelă? Nu-i, oare, asta, originea ficțiunii înseși? Cine-a mai strigat, în anii cînd Ceaușescu (spre eternă amintire: el a înființat clubul Steaua, el l-a ajutat, discreționar, să-și construiască palmaresul, măcar pe plan local, în bătătură) avea încă parte de o relativă simpatie, „Galeria lu’ Rapid / Nu e membră de partid” sau, mai apoi, „Cine-a dus Rapidu-n B: / Ceaușescu, PCR”? Iar asta, mă grăbesc să adaug, dinspre niște oameni care, prin extracție și meserii, veneau, ideologic, dinspre stînga.
Mai niciodată nu ajung să evoc situații de joc sau trofee, poate pentru că și unele, și celelalte contează foarte puțin. Altceva e esențial aici, altceva e fundamental. Și nu m-a surprins s-o citesc, de curînd, într-o carte și-așa remarcabilă a Alinei Purcaru, Tot mai multă splendoare: „după săptămîni în care nu ne-am spus aproape nimic / am stabilit să mergem / să susţinem echipa iubirii”. Cum nu mă mirase, cîndva spre începuturile mele în cronică, să descopăr la un poet cu sănătoase porniri anarhice și convertit, în Ștrumfii afară din fabrică, la tandre viziuni familiale (l-am numit pe Marius Ianuș, din păcate, grav rătăcit înspre extrema dreapta între timp) aceste versuri, pentru cine le-nțelege, greu de uitat: „Din divizia B, din subteranul memoriei, / a venit la Brașov cea mai frumoasă echipă din țară. / Era o echipă fără vedete, / dar încărcată cu iubire / ca un detonator”. De ce sînt sigur, absolut sigur, că nu e vorba de lozinci mîngîietoare? Întîi, pentru că am încredere, din principiu, în senzorii pe care-i activează poezia. Apoi, pentru că recunosc de la fața locului, pe trăite, adevărul forte din spatele acestor cuvinte. E exact atît de simplu: în Giulești e întocmai ca-n dragoste, n-au ce căuta nici contabilitatea, nici rechizitoriile. Pierde echipa? Nu-i nimic, va cîștiga altă dată. Poate nu data viitoare. Poate nici peste două. Important e că ai văzut-o acolo, la numai cîțiva pași, că, doar prin pasiunea prezenței în teren, ți-a dăruit fără arginți ceva de preț, așa cum, tot atît de dezinteresat, tu i-ai dăruit ceva numai al tău, de neînlocuit. Ce să regreți? E acolo, pentru tine. Ești acolo, pentru ea.
Nu fac apologia defetismului. Spun numai că lucrurile mari se cîștigă cu inima și nu se pierd niciodată. În anii ’70, copleșitorul personaj care-a fost Nae Manea a fugit din spital (fusese internat la Militar, Rapidul avea meci cu Steaua, deci principalul nostru marcator trebuia ținut deoparte prin orice mijloace, mai ales cazone) sărind gardul și, așa, în pijama, a ajuns la stadion, a îmbrăcat echipamentul de joc, a înscris de două ori (golurile victoriei) și asta a fost. Cine, cum să-ți poată lua așa ceva? Nu neapărat calificarea în dauna unei echipe a sistemului, ci frumusețea aproape ireală a evadării care, îmi vine să spun, n-ar fi avut cum să nu conducă la acest deznodămînt. Sună un pic ezoteric, știu, dar am fost de față la întîmplări nu mai puțin memorabile. În 2010, de pildă, cînd, în ziua morții lui Sandu Neagu (căruia peluza i-a strigat numele, în semn de rămas-bun, în mai multe momente ale meciului), copilul lui de suflet, Cristi Săpunaru, l-a purtat pe umeri în aplauzele întregii galerii pe mezinul, orfan, al eroului de la Guadalajara. Că, în seara aceea, Rapidul a învins cu un nemaipomenit 5 la 1 în fața marilor adversari (moralmente vorbind, nu doar sportiv) roș-albaștri e aproape de la sine înțeles.
Și-atunci? Răspunsul nu e unul cinic, dimpotrivă, eu, unul, îl găsesc nobil și, de ce nu, înțelept: chiar de-ar fi mari regretele, iubirea-i încă și mai mare. Altminteri, tolba e plină: să pierzi, în 1966, o finală contra cvasianonimilor de la Arieșul Turda e de-a dreptul o performanță. Mai ales că lotul tău e printre cele mai valoroase din întreaga istorie, același care, un an mai tîrziu, avea să aducă Rapidului primul titlu de campioană. Momentul a fost atît de tulburător încît a scos din carapacea lui un poet altminteri nu foarte „ocazional” ca Marius Robescu, devenit dintr-odată, în spiritul Grantului, ironic-mobilizator:
„Cu aburi, cînd aveai locomotive, / Din greu spre vîrful rampei te urcai / Și gîfîind mereu întîrziai… / Cu aburi, cînd aveai locomotive. // Și demărările ți-erau tardive, / Iar tot efortul îl faceai de-a surda, / Ma ierți, dar știi… cu Arieșul-Turda… // Cu aburi, cînd aveai locomotive. / Dînd la o parte tracuri emotive / Jumatea drumului parcurs-ai bine, / Chiar de-ai mai scîrțîit din roți pe șine. // Să n-ajungi primul, nu mai sînt motive / Cînd ai electrice locomotive!”.
Aș putea continua mica „antologie” cu versuri, numeroase, din subtilul Tudor George (fost student al lui Călinescu, fost rugbist și, în cele din urmă, antrenor) și încă prezent, prin acel „ahoe” suveran, în memoria Giuleștilor actuali; aș putea transcrie catrenele elegantului fabbro Gheorghe Tomozei (nu mă pot abține: „Iubire, amintirea cheam-o / (c-o gară veche și-un sărut) / Rapidulețule, ti amo, / amor prea-păgubos, salut // Cît trenuri vor mai fi și-n ușe / de gară, chipul prea iubit / Rapidule și Nea Fănușe / al vostru fi-voi, neclintit”); aș putea glosa un poem al altminteri ermetic fantezistului Ion Stratan, referindu-se, în a doua lui carte, la faimoasa, cîndva, trompetă a lui Tudorică. Sau, de la Maria Tănase la Ioana Radu și, mai departe, la Anda Călugăreanu și Florian Pittiș (ce adaptare după Walk of Life le-a reușit celor doi...), aș putea înșira alte și alte nume ilustre cărora echipa asta le-a vorbit direct în inimă. Scriitori, cîntăreți, actori: toți, pătrunși de farmecul locului, toți, alcătuind ceea ce astăzi se cheamă „galeria din ceruri”. Ar însemna să uit însă în chip cumplit de nedrept că există în pandant și aceea „de pe pămînt”, a cărei vitalitate fără termen de comparație m-a făcut să simt că dragostea e întotdeauna și definitiv reciprocă.
Cosmin Ciotloș este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Cenaclul de Luni. Viața și opera, Editura Pandora M, 2021.