Să rîzi? Să plîngi? Despre rîsu’-plînsu’ lumii noastre
În chip de introducere la tema rîsu’-plînsului din lumea noastră, vă propun trei mici fragmente. Primul e o glumă evreiască pe care am decupat-o din volumul Mituri şi simboluri politice în Europa Centrală: „În vremea, nu atît de îndepărtată, cînd frontierele Europei Centrale coincideau cu cele ale Europei de Est [în timpul comunismului, n.n.], Kohn a hotărît să ceară un paşaport. La întrebarea funcţionarului de la Ministerul de Interne, care ţinea loc de oficiu de turism, privind locul naşterii sale şi ţările în care trăise, Kohn a dat un răspuns precis: «Sînt născut în monarhia austro-ungară, apoi am trăit în Cehoslovacia, după aceea în Ungaria şi pe urmă în Uniunea Sovietică». Funcţionarul, destul de impresionat, exclamă: «Ei, dar dumneata ai călătorit mult!». «Eu? Dar n-am plecat niciodată din Munkács!» [astăzi Munkacevo, în Ucraina, n.n.])”. Deci ce să faci? Să rîzi? Da, pentru că gluma e bună. Să plîngi? Da, pentru că dincolo de glumă e tragic-absurdul lumii noastre mai vechi, mai noi.
Al doilea fragment e semnat de un prozator maghiar din Slovacia, Lajos Grendel. L-am extras din cartea sa Patria mea, Absurdistanul (1998): „Înainte de prăbuşirea regimului comunist şi după aceea, despre Europa Centrală s-au scris nenumărate articole, studii şi monografii. Datorită acestei literaturi bogate, precum şi datorită experienţelor trăite pe propria-mi piele, am dobîndit despre Europa Centrală următoarele nouă adevăruri: 1) Europa Centrală este o regiune a continentului care poate fi cucerită oricînd şi pornind din orice punct cardinal; 2) Europa Centrală este locuită de central-europeni, dar pe teritoriile ei staţionează deseori unităţi ale armatelor străine; 3) un central-european este deosebit de sensibil la problema originii şi a naţionalităţii lui; 4) un central-european, în concordanţă cu un anumit algoritm istoric, este ocupat la intervale regulate, ba, se poate spune, chiar violat systematic; 5) din cauza asta, un central-european simte o aplecare mai mare înspre anxietate şi paranoia decît un necentral-european; 6) identitatea băştinaşilor central-europeni a fost în ultimii şaptezeci-optzeci de ani sistematic lezată; 7) în ultima vreme, Europa Centrală este formată din nişte state mici şi de aceea oamenii de aici suferă mai tare de claustrofobie decît alţii; 8) aceste stătuleţe sînt sărace; 9) Şi un central-european ar vrea să fie norocos, bogat, recunoscut şi fericit, însă acasă are şanse minime să îşi atingă dorinţele”. Deci ce să faci? Să rîzi? Da, pentru că umorul e bine strunit. Să plîngi? Da, pentru că dincolo de umor e tragic-absurdul lumii noastre mai vechi, mai noi.
Iar al treilea fragment e chiar începutul unei cărţi de mare succes, tradusă şi în româneşte, Europeana. O scurtă istorie a secolului douăzeci, care îl are drept autor pe scriitorul ceh Patrik Ouredník. Iată cum sună: „Americanii căzuţi în Normandia în 1944 erau nişte flăcăi vînjoşi şi aveau în medie 1,73 m înălţime, iar dacă s-ar fi aşezat unul în continuarea celuilalt, fiecare cu tălpile la creştetul următorului, ar fi măsurat împreună 38 de kilometri. Nemţii erau şi ei nişte flăcăi bine făcuţi, dar cei mai zdraveni dintre toţi au fost puşcaşii senegalezi din Primul Război Mondial. Aceştia aveau 1,76 m înălţime, aşa încît au fost trimişi în primele rînduri pentru ca pe nemţi să-i apuce frica. Despre Primul Război Mondial s-a spus că oamenii au căzut ca seminţele şi, mai tîrziu, comuniştii ruşi au calculat cantitatea de îngrăşăminte ce s-ar fi putut obţine dintr-un kilometru de cadavre şi cîtă economie s-ar fi putut face la îngrăşămintele străine scumpe prin folosirea la îngrăşarea pămîntului a cadavrelor de trădători şi de criminali”. Deci ce să faci? Să rîzi? Da, pentru că poantele sînt bune. Să plîngi? Da, pentru că dincolo de poante e tragic-absurdul lumii noastre mai vechi, mai noi.
Acestea fiind spuse, v-aş invita să aveţi umor şi să acceptaţi că ceea ce urmează nu va fi o prelegere, o expunere ştiinţifică, ci mai curînd, respectînd chiar originea cuvîntului „conferinţă”, un prilej de a fi împreună, de a ne aduna în jurul unui subiect şi, în cazul nostru, de a discuta cu zîmbetul pe buze cîteva teme (totuşi) grave. Ar trebui atunci amintite din start măcar o parte din felurimile rîsului de pretutindeni, pentru a vedea dacă în Europa Centrală se rîde altfel. Iată-le înşirate, de la surîs la rîsul în hohote, sănătos, de la rîsul bonom la cel sarcastic, de la rîsul jubilatoriu la cel melancolic, cărora li s-ar adăuga rîsul ironic, amar, cinic, grotesc, feroce, ameninţător. Şi cîte altele încă.
Dar aici, în partea de lume în care trăim şi pe care de obicei o numim Europa Centrală, cum se rîde? E un rîs diferit? Oarecum, nu. Şi oarecum, da. Aşa, ambivalent, paradoxal, cum se întîmplă de obicei în lumile mici, prinse mereu între marile puteri, mereu „la mijloc”, ca în menghină, cu o geografie dramatică şi cu o istorie tragică, în care frontierele se mişcă, se schimbă periodic sau pur şi simplu dispar. Sigur că se rîde ca peste tot în lume, dar şi cumva aparte, pentru că aici deseori rîsul îţi poate încremeni pe buze, îţi poate pune un nod în gît, ca, pînă la urmă, să îţi umple ochii de lacrimi. De ce se întîmplă aşa? Pentru că Europa Centrală e o „altă” Europă: nici (chiar) Vestul, nici (chiar) Estul, ci una aflată în interval, adică între. Şi pentru că aici a curs o istorie care a zgîlţîit lumea din toate încheieturile, cînd oamenii se aşteptau mai puţin. Aşa încît oamenii aceştia din centrul Europei au moştenit o teamă endemică de trecut şi viitor. Dar şi de un prezent care, oricît ar fi de senin, se poate întuneca într-o clipă.
Şi atunci, la ce bun rîsul dacă vremurile sînt mereu nesigure sau chiar de restrişte? S-a dovedit însă că mult bine a adus cu el acest rîs aparte. Întîi de toate, el i-a ajutat pe oameni să supravieţuiască, să iasă cum-necum din momentele de criză. Apoi a fost şi încă este o armă de atac, deoarece prin rîs se face breşă în orice tip de îngrădire a libertăţii; el subminează cu dibăcie seriozitatea plină de ifose şi certitudinile prosteşti, dogmele, încremenirea în mituri şi stereotipuri păguboase. Şi, în acelaşi timp, rîsul poate deveni şi o armă de apărare, deoarece ţine piept fricii din tine, fricilor din toţi, neputinţelor, propriilor neajunsuri sau defecte. Rîsul poate fi socotit drept un fel de soluţie terapeutică pentru a ieşi din marile şi micile nevroze ori din complexe (de inferioritate sau de superioritate). E şi o surdină pentru hohotul disperat. Un plîns şi un rîs simultane, un tragicomic ciudat, o ambivalenţă atît de specifică acestei părţi din Europa. În fond, o formă de scepticism. De luciditate. Şi, cred unii, de ludicitate.
Iată ce spune Kundera: „Rîsul e un garant al relativismului, un instrument pentru a explora ludic realul”. Şi, în Testamente trădate, umorul i se pare a fi „acel fulger divin care ne dezvăluie lumea în ambiguitatea ei morală şi pe om în profunda sa incompetenţă de a-i judeca pe ceilalţi”. Citindu-l pe Kundera, dar nu numai pe el, ci şi pe Hrabal sau Topol, pe Gombrowicz, pe Esterházy Péter sau pe Danilo Kiš, descoperi că se poate vorbi despre o etică a rîsului şi, în egală măsură, despre o estetică a rîsului. Într-o discuţie cu Philip Roth, transcrisă şi publicată în volumul acestuia De ce scriem, Milan Kundera vorbeşte despre un rîs al îngerilor şi un rîs al diavolului. Primul e un rîs al comuniunii dintre oameni, un rîs care ne strînge la un loc, blînd şi bun, care ar fi marca unei atitudini lirice faţă de viaţă. Şi dă exemplul unor îndrăgostiţi care rîd în timp ce aleargă fericiţi, ţinîndu-se de mînă, pe o pajişte înflorită. Iar rîsul diavolului desparte, dezbină (cum îi spune şi etimologia), spulberă armonia, care de multe ori e înşelătoare şi deci periculoasă. Şi dă exemplul unei înmormîntări, cînd un om disperat se apleacă deasupra sicriului gata să fie coborît, iar pălăria îi cade în groapă. Momentul tragic e făcut ţăndări.
Am putea urmări în continuare cum, în literatura Europei Centrale, acest rîsu’-plînsu’ ne ajută să privim şi să înţelegem marea şi, deopotrivă, mica istorie, într-un mod cu totul şi cu totul neaşteptat. Să luăm cîteva exemple şi să începem cu Istoria. Mai exact, cu acea catastrofă care a fost Primul Război Mondial. Un imens măcel, o tragedie despre care s-au scris sute de proze în cheie gravă. Şi totuşi, iată cum dintre toţi eroii ştiuţi şi neştiuţi se iveşte antieroul absolut, plebeu şi flecar, vînzătorul de cîini corciţi, bravul soldat Švejk al lui Jaroslav Hašek. În romanul (neterminat) care istoriseşte peripeţiile acestui grăsălan bonom cu platfus, sub tirul halucinant al vorbăriei lui se dezintegrează un întreg univers: spatele frontului, frontul, cazarma, închisoarea, tribunalul, birtul, ofiţerii şi soldaţii, preoţii şi funcţionarii, micii negustori, oamenii de rînd.
Războiul încă nu a început, abia s-a urnit şi romanul lui Hašek, iar agentul secret de la Siguranţă, Bretschneider, vrea să-i tragă de limbă pe birtaşul Palivec şi mai apoi pe însuşi Švejk despre cum văd ei atentatul de la Sarajevo. „Frumoasă vară, nu-i aşa? începu vorba Bretschneider. / Ca un căcat, răspunse Palivec, aranjînd farfurioarele în galantar.” Iar cîteva rînduri mai încolo, sesizînd că portretul Împăratului nu e la locul cuvenit în cîrciuma „La Potirul”, agentul secret află că tabloul a fost urcat în pod deoarece „s-au căcat muştele pe el” şi asta ar fi putut stîrni comentarii şi apoi neplăceri. Nimic mai potrivit pentru o introducere în surparea Kakaniei, aşa cum descrie Dubla Monarhie sub stindardul K.u.K. un alt mare romancier, austriacul Robert Musil.
Intrarea lui Švejk în arenă anunţă că bătălia poate începe şi că drapelele marii istorii vor fi fecalizate în curând: „Şi la Viena e astăzi zi de doliu”, spune el şi de aici începe totul. Cataclismul mondial, războiul, trece în registru grotesc-parodic ori de cîte ori soldatul declarat idiot absolut începe să pălăvrăgească. Și ca dintr-o gură de foc, deşi obuzele, schijele, şrapnelele sînt doar nişte biete cuvinte care nu pot ucide pe nimeni, sub canonada lor dezlănţuită totul se surpă. E chiar idiot patentat acest Švejk? Nici pe departe. S-au scris sute de pagini despre inteligenţa lui, despre şiretenia prin care el se sustrage tragediei războiului, subminînd-o, stîrnind râsul.
Şi, din nou, o observaţie a lui Milan Kundera din Arta romanului. El conectează surprinzător (dar numai la prima vedere) lumea birocraţilor pe care o descrie Kafka şi cea cazonă din peripeţiile lui Švejk. „Lumea lui Kafka: universul birocratizat. Biroul – nu ca un fenomen social printre altele, ci ca esenţă a lumii. Aici se află asemănarea (asemănare bizară, neaşteptată) între ermeticul Kafka şi popularul Hašek.” Comparaţia e perfect validă: funcţionarii epuizaţi de rutină, judecătorii absurzi sau grefierii din prozele lui Kafka seamănă cu ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii descrişi de Hašek. Ce s-a întîmplat? În timp ce crepusculul se instala lent, armatele s-au birocratizat tot mai mult, iar birourile au devenit adevărate cazărmi. „Birocraţii militari ai lui Hašek sînt proşti; logica pe cît de pedantă, pe atît de absurdă a birocraţilor lui Kafka este, ea însăşi, lipsită de orice înţelepciune. La Kafka, învăluită într-o mantie de mister, prostia ia aerul unei parabole metafizice. Intimidează. În acţiunile, în vorbele ei de neînţeles, Joseph K. se va strădui cu orice preţ să descifreze un sens. […] Švejk se găseşte exact la opusul lui K. El imită lumea care-l înconjoară (lumea prostiei) într-un mod perfect sistematic, încît nimeni nu poate şti dacă e într-adevăr idiot sau nu. Dacă se adaptează aşa uşor (şi cu asemenea plăcere!) ordinii dominante nu o face pentru că ar vedea în ea vreun sens, ci tocmai pentru că nu vede nici un fel de sens. Se amuză, îi amuză şi pe alţii, iar prin escaladările conformismului său el transformă lumea doar într-o glumă uriaşă.”
Adriana Babeți este critic literar, romancier și eseist, profesor de literatură la Universitatea de Vest din Timișoara și la Universitatea din București.
Foto: Ciprian Hord