Să ne muncim sau să ne trîndăvim?
- proverbe, zicători, ghicitori -
Ţăranul român respecta odihna, dar demasca lenea, delăsarea. Modelul suprem al oricărui act uman, arhetipul, se găsea în timpul creaţiei lumii. Dumnezeu (de)săvîrşise totul în şase zile, iar în a şaptea s-a odihnit de toate lucrurile pe care le-a făcut. Ţăranul valoriza munca, dar nu era un workaholic. Munca o asocia cu chinul. Despre un om chinuit se spunea că este muncit. La fel, despre ouăle încondeiate de Paşti, care necesitau multă migală.
Cine răsfoieşte monumentala carte Proverbele românilor de Iuliu Zanne are ocazia unică să facă o radiografie rapidă a universului spiritual prin care se orienta ţăranul român. Strămoşul nostru ancestral avea o credinţă fermă în viitor, fără să fi urmat un curs de dezvoltare a gîndirii pozitive. „Nu aduce anul ce aduce ceasul“ este vorba pe care o cunoaştem cu toţii. La Anton Pann, aceeaşi idee e transmisă cu accente melodioase: „Cînd va vrea norocul să-şi întoarcă pasul / Nu aduce anul ce aduce ceasul.“ Convins fiind, din experienţa sa cît se poate de nemijlocită, de riscurile presupuse de orice formă de amînare, acesta afirma ritos că „pînă la anul, multe căciuli rămîn fără stăpîn“. Recunoştea valoarea răbdării: „Oţetul cu încetul se face oţet.“ Cum spunea odată un ţăran exemplar, provenit din mediul monahal românesc, Ilie Cleopa: „Răbdare, răbdare, răbdare. Dar nu pînă la prăşit, ci pînă la sfîrşit.“
Deşi nu studiase piramida trebuinţelor a lui Abraham Maslow, ţăranul român ştia că nevoile primare nu se satisfac de la sine, fără efort: „Pîinea nu vine singură la tine.“ La fel, era conştient că omul care s-a confruntat cu multe situaţii existenţiale problematice va rezista mai uşor la încercările viitoare: „Baba bătrînă nu se teme de pîinea moale.“ Dacă cineva întîrzia să se apuce de treabă, deşi i se cerea imperios asta, i se spunea: „Nu număra foile la plăcinte.“ Despre cineva care sta tolănit oblomovian se zicea că „s-a trîntit ca o plăcintă ţigănească“. Iar despre unul care pierdea vremea se spunea că „bate alcaoa“, alcaoa fiind un execiţiu militar în care cineva trebuia să arunce cu suliţa, iar aceasta ar fi trebuit să treacă printr-o verigă de fier. Despre un leneş care era trimis să lucreze se spunea: „Cînd se duce, parcă vine.“ Tot despre omul leneş umbla vorba în sat că merge în trei zile mai mult decît într-una, aşa cum se credea că e bine să-l trimiţi după moarte.
O intuiţie demnă de invidiat îi spunea ţăranului că omul visător, acaparat de propriile plăsmuiri ale minţii, nu este adaptat la realitate: „Gînduri multe fără treabă / Dovedeşte minte slabă.“ Despre oamenii leneşi se bănuia că îşi doresc, asemeni unei bătrîne din poveştile lui Creangă, să dea Dumnezeu tot anul să fie sărbători şi numai o zi de lucru, iar atunci să fie praznic şi nuntă. Trîndăvia era văzută ca un simptom care anunţă boala fizică sau morală: „Lucrul face sănătate / Trîndăvia tot păcate.“ Orice lucru avea în rînduiala firii, în ţesătura lumii, nu doar locul lui, ci şi timpul lui, momentul lui kairotic în care trebuia să îi dai viaţă. Un proverb învaţă că „aţa lungă face noduri“. Cu alte cuvinte, dacă te grăbeşti să faci ceva, o păţeşti.
Mitologia noastră ţărănească cuprinde două personaje rele, care pedepsesc amarnic lenea, dar şi amînarea, întîrzierea unui lucru. Marţolea apărea marţea, pe înserat, şi în prima noapte de martie. Le pedepsea pe femeile care munceau de ziua ei, adică marţea. Într-o gospodărie tradiţională, era tot timpul ceva de făcut: se torcea, se spălau rufe, se cocea pîinea. Pedeapsa administrată de Marţolea era de-a dreptul sadică: le arunca împricinatelor pe horn o puzderie de fuse, pe care bietele femei trebuiau să le umple cu lînă toarsă. Din firul care rezulta trebuiau să îi ţeasă o pînză şi să-i facă din ea o haină pînă în zori. Cine nu reuşea, murea. Era mai sigur să îţi asculţi instinctul de conservare şi să îi respecţi ziua nelucrînd. Marţolea asta era complet lipsită de nuri. Imaginaţia populară i-a compus o înfăţişare aglutinată, ceva între om şi drac. Avea cap de om, dar şi coarne. Avea picioare, dar în loc de tălpi se folosea, în preumblările ei răutăcioase şi poliţieneşti, de copite. Ca să-i înşele pe bieţii săteni, lua forme antinomice: ba se arăta ca un fecior mirobolant, ba stîrnea fiori ivindu-se mai ales noaptea – pentru că, fiind o fiinţă malefică, devenea mai puternică la lăsarea întunericului – ca o babă îmbrăcată în alb.
O altă fiinţă punitivă, avidă să-i descopere pe nefericiţii care i-au necinstit ziua lucrînd, era Joimăriţa, slujnica Joii Mari. Femeia care era surprinsă de ea că toarce cînepa sau că ţese pînza în Joia Mare era pedepsită exemplar: degetele îi erau arse în găleata cu jar de care Joimăriţa era nedespărţită. Înainte să treacă la fapte, monstruoasa creatură a folclorului nostru autohton îşi întreba victima: „Cîlţii, cîlţii, torsa-i cîlţii? Cîlţii dacă n-ai torcat, mîinile ţi le-am tocat!“ Ştiu ce o să-mi spuneţi: poveştile noastre tradiţionale sînt oribile. Încă mai aştept regizorul român care să facă primul film horror inspirat din ele. Un film care l-ar face şi pe Dracula să se răsucească de invidie în mormînt.
Dacă vorbirăm de muncă, lene, trîndăvie, grabă, ar trebui să spunem cîteva cuvinte şi despre timp. Vă provoc să-mi răspundeţi la două ghicitori. Prima: „Am o casă mică, de tot mititică, cu pitici, cu firfirici; ziua cîntă, noaptea cîntă, n-are nicidecum astîmpăr.“ A doua: „Sînt totuna călător, de cu seară pînă-n zori; nu flămînzesc, nu însetez, dar totuna mă oftez.“ Cînd le-am citit prima dată, eu n-am ghicit, aşa că am întors antologia de cimilituri a lui Arthur Gorovei şi am citit răspunsul: ceasornicul.
Ciprian Voicilă este sociolog la Muzeul Ţăranului Român.
Foto: L. Muntean