Să mă rujez sau să nu mă rujez?

16 martie 2022   Tema săptămînii

Nu poți să fii feministă și feminină în același timp. Dixit. Este una dintre prejudecățile des întîlnite care apare de la vîrste fragede în mentalul colectiv. Am realizat de curînd o cercetare privind percepțiile despre feminism printre elevii de gimnaziu de la noi (Ce este feminismul? - Laura Grünberg, Diana Neaga, 2022). I-am pus, printre altele, să deseneze o feministă. Iată-le în desene ale unor băieți. Războinice, isterice, urîțele... nefeminine.

Din analiză a reieșit că mai ales ei au asemenea reprezentări, feministele desenate de fete fiind în general feminine în sens tradițional – blonde, cochete, zîmbitoare. Sigur, e posibil să fie vorba și de o confuzie și de o identificare a feminismului cu feminitatea.

Fără discuție, există o relație complicată și confuză între acești doi termeni. Este vorba de o construcție discursivă a feminității și a feminismului în termeni de excludere reciprocă, o ruptură ideologică construită, rafinată și dezvoltată în timp. Este una dintre strategiile discursurilor antifeministe. Alături de inversarea sau deturnarea retoricii egalitariste, invocarea masculinizării comportamentelor femeilor propusă de feminism (războinice, agresive, isterice, excesiv de competitive și neinteresate de familie și copii) și cauzată la propriu de ideile feministe (nu se mai vopsesc, nu se mai epilează, sînt neîngrijite, nu vor să le deschizi o ușă) deturnează atenția de la ce spune pe fond feminismul, pe voci foarte diferite, la cum ar arăta sau s-ar comporta femeile feministe, iar pe acest tărîm se dă frîu liber stereotipurilor negative la adresa feministelor.

Istoric vorbind, o anumită retorică apăsată a respingerii feminității normative a fost un instrument folosit mai apăsat în așa-zisul val 2 de feminism, cel al libertăților revendicate de mișcarea de femei,  al încercărilor teoretice și sociale de scoatere a lor din paradigma determinist-naturalistă.

A fost un accent strategic necesar la acel moment. În schimb, feministele din noile generații folosesc alt fel de strategii. În variantele numite sugestiv „stilleto feminism” sau „lipstick feminism”, feminitatea, în toate formele ei, este mai curînd revendicată și chiar supralicitată – așa cum spune și unul din motto-urile ludice folosite: „E posibil să porți sutien (sau să te dai cu ruj) și să ai și minte în același timp”. Cu alte cuvinte, poți să fii feminină și feministă (deșteaptă) în același timp, poți să fii feministă și să adopți ce model de feminitate vrei – fie el și cel normalizat, acceptat social la un anume moment. Miza e alta.

Eu, sincer, nici nu știu ce înseamnă feminitate, așa, generic. Sînt derutată pentru că folosim termenul în tot felul de contexte, nu doar cu referire la oameni. Pisicile, muzica latino, numerele pare, un anume tip de rime, unele meserii și chiar unele societăți le considerăm feminine (vezi Hofstede și tipologiile lui culturale).

Pe de altă parte, mă derutează folosirea singularului. Studiile de antropologie sau teoriile legate de androginitatea ființei umane sînt doar cîteva din susținerile teoretice care au oferit argumente împotriva ideii unei naturi universale și mai ales uniforme a feminității (și masculinității). Feminitatea mea din adolescență diferă față de cea de azi și va fi diferită mîine. Modelele de frumusețe, de roluri sociale acceptate (implicit de feminitate) s-au schimbat și diferă de la o cultură la alta.

În China, pînă nu demult, mai exista obiceiul legării picioarelor la fete pentru a fi cît mai feminine. Erai frumoasă în anumite epoci dacă aveai tenul cît mai alb sau corpul de tip rubensian, ceea ce nu mai e valabil azi. Fecioara, mama, femeia senzuală, gospodina, femeia de carieră – toate reprezintă arhetipuri feminine, modele de feminitate prezente în diverse perioade. Deci nu vorbim de feminitate, ci de feminități. Există și feminități, nu doar masculinități, hegemonice, dominante sau toxice, așa cum există modele de feminitate normativă sau marginalizate. Nu în ultimul rînd, nu prea știu ce e femininul fără masculin. Mi s-a tot spus că e feminin ce nu e masculin (iraționalul nu e  rațional, e slab ce nu e puternic, dependent ce nu e independent). Mi-a fost des sugerat nu doar că e feminin ce nu e masculin, dar că orice definește masculinul e mai bine evaluat de societate. Și totuși, paradoxal, cînd vine vorba de femeile feministe, masculinizarea lor, propovăduită de contestatari, nu este un compliment!

Și totuși, ce e feminitatea? Dincolo de un esențialism/determinism biologic (e doar un dat) sau de unul social, cultural (e doar un construct), putem să acceptăm că, pornind de la anumite predispoziții de natură biologică, feminitatea (ca și masculinitatea) se învață, se construiește, se performează. Este un set de preferințe mediate permanent de către instituțiile sociale prin intermediul cărora deprindem, cu și fără voia noastră, să fim feminine (sau feminini!). Familia, Biserica, școala, politica, spațiul urban/rural, mass-media, fiecare în parte și toate împreună, construiesc acest corset mental (alături de multe altele) pe care îl purtăm conștient sau inconștient. Citim cărți, vedem filme, votăm, ne plimbăm prin orașul plin de nume de străzi cu personalități masculine, sîntem pedepsiți de părinți pentru anume comportamente și apreciați pentru altele, ne alegem anume profesii și nu altele, sîntem încurajați să ne dezvoltăm anumite abilități în detrimentul poate al altora... cam așa, simplist vorbind, ajungem să interiorizăm un anumit tip sau altul de feminitate, dar și de masculinitate.

Este o tensiune reală (studiată) pe care feministele asumate o trăiesc în ceea ce privește, pe de o parte, identificarea lor ca feministe, în sine un act curajos, și, în același timp, respectarea de către ele a normelor de feminitate ale momentului. Fie vorba între noi, nici bărbaților nu le este ușor să se autoidentifice ca feminiști. Ești feministă dacă, într-un fel sau altul, crezi că mai sînt lucruri de făcut în zona de egalitate de șanse și oportunități între femei și bărbați, ești critică față de manifestările misogine sau sexiste, consideri că identitatea de gen este una importantă, nu neapărat mai importantă, dar în nici un caz mai puțin importantă ca altele. Poți fi o femeie conservatoare sau liberală, stîngistă sau libertariană și în același timp feminină, dar nu poți fi și feministă, și feminină în același timp? Ei bine, mărturisesc, din proprie experiență, că am întîlnit, în carne și oase, fel de fel de feministe pe care le stimez și multe dintre ele erau și sînt feminine după cele mai rigide și tradiționale criterii. Bune de curtat pentru cum arătau și bune de luat de soții după cît erau de gospodine și de mame responsabile.

Îndepărtarea feminității din ce înseamnă estetica, imageria, conceptualizarea feminismului/feministei (pe același principiu putem observa și negarea masculinității cu referire la bărbatul feminist, care, nu-i așa, nu mai e bărbat) este deseori, așa cum spuneam, o strategie  utilizată de antifeminiști, în general de cei și de cele care au o fobie față de tot ce are legătură cu egalitatea de gen pe care o percep în principal ca pe o ideologie antivalori tradiționale, menită să destabilizeze societatea, inutilă astăzi, asimilată cu politici afirmative excesive etc.

Aș mai avea una-alta de scris, dar trebuie să pun punct pentru că începe în curînd conferința internațională unde trebuie să vorbesc despre precaritate și digitalizare în corelație cu indicatorii regionali și globali ai egalității de gen. Oare să mă rujez? Dacă o să zică lumea că vreau să mă dezic de feminism? Să nu mă rujez? Dacă o să mă arate alții cu degetul: „Uite-o, ți-am zis eu că așa sînt toate”. 

În sfîrșit, poate mai important e să am o prezentare documentată și solid argumentată. Sau nu asta e important?

Laura Grünberg este sociolog.

Mai multe