Să înoţi prin unt de arahide

Depresia e o boală. Nu e nefericirea provocată de propria viaţă, nu e lene, nu e o slăbiciune a caracterului. Nu e o atitudine. Nu e un păcat.

E ca şi cum ai merge fără oprire prin apă, epuizat, dar fără posibilitatea de a te opri, incapabil să-ţi dai seama spre ce direcţie să te întorci ca să vezi malul. Dacă măcar ai putea renunţa… Dar nu există renunţare. Cînd renunţi, nu se schimbă nimic. Dacă nu cumva se transformă, dimpotrivă, într-un maraton sau o cursă printr-o mare de unt de arahide care-ţi ajunge pînă la gît. Iar ceea ce simţi – asta dacă nu eşti cu totul amorţit (lucru care poate însemna ori un blestem, ori o binecuvîntare) – s-ar putea să fie tristeţe, dar e la fel de posibil să se manifeste ca bîzîitul constant al unei anxietăţi severe.

Depresia aduce cu sine o durere uriaşă – care e cu atît mai atroce cu cît eşti invizibil. Infecţia e trîmbiţată de febră, un picior rupt, de un ghips. Dar cu depresia... „Ce-i cu ea?“ zic unii. „Mie mi se pare că arată foarte în regulă; aş vrea, pur şi simplu, să se înveselească“ – sau, mai rău – „să-şi vină în fire“. Alţii refuză să creadă că tu eşti tot tu şi îţi spun că aşteaptă să te întorci.

Durerea nu poate fi văzută pentru că durerea e înăuntrul minţii, e o durere a credinţelor. Asemeni unui schizofrenic, îţi spui că nu eşti bun de nimic, că eşti stupid, că n-ai făcut nimic cu viaţa ta şi nici n-o să faci vreodată. Poate chiar că eşti urît şi bătrîn. Cu siguranţă că nu meriţi mîncarea pe care o înghiţi, aerul pe care îl respiri. Vocile depresiei pot rezona doar înăuntrul capului tău, în loc să pară că vin de undeva, din afară, aşa cum se întîmplă în cazul schizofreniei, dar mesajele sînt suprinzător de similare.

Depresia e o experienţă cumplită. O ştiu prea bine; am trăit-o pe pielea mea, de multe ori, uneori chiar luni întregi la rînd. Am fost deprimată cel puţin de două ori, spre finalul adolescenţei, de două ori din nou, pe la 20 şi ceva de ani, de cîteva ori, la 30 şi ceva de ani, pînă cînd am dat peste un doctor care a găsit medicaţia potrivită ca să mă stabilizeze.

Am tulburare bipolară. Fără pastilele mele, încep să accelerez mental şi sînt brusc exuberant de euforică. Apoi mă apucă rapid delirul – de obicei, o variaţie a alesului, trimis să salveze Pămîntul de la o moarte sigură. Sînt specială. Sînt diferită de alţi oameni. Dumnezeu are aproape întotdeauna un amestec în asta. Încep să observ mesajele trimise pentru mine: numele gravat ca un blazon pe flancul unui camion de livrări, un singur cuvînt într-un titlu de ziar. O iau din ce în ce mai sus.

Şi apoi, pentru fiecare sus dintr-ăsta, primesc un jos – şi aflu „adevărul“. Aflu că nu sînt specială, că nu sînt diferită de alţi oameni, că nu am fost trimisă pe Pămînt pentru cine ştie ce motiv special. Aflu că viaţa e lipsită de sens – nu că şi-ar fi pierdut semnificaţia, ci că nu e legată de nici un fel de însemnătate, în general. Şi, de fiecare dată, mi-a fost imposibil să-mi amintesc că acesta nu este singurul adevăr.

Ce altceva am mai învăţat? Să mă ţin de medicaţie. Tulburarea mea bipolară (Bipolar I) e genul care vine la pachet cu halucinaţii – nu toţi cei care suferă de tulburarea bipolară au aşa ceva. Doctorul meu spune că e un caz sever, dar îmi aminteşte mereu că răspund bine şi repede la medicaţie. Cînd eram adolescentă, mi-am jurat de o mie de ori că n-o să depind niciodată de medicamente, ca să trec prin viaţă, nici prescrise, nici luate pe sub mînă. Ei, şi ghici ce?! S-a dovedit că m-am înşelat.

În prezent, în calitate de terapeut prin artă şi de psihanalist, tratez cîţiva pacienţi maniacali şi mulţi pacienţi depresivi. Faptul de-a fi „trecut prin asta“ mă face să mă simt mai capabilă decît ar fi alţii, chiar dacă prin ce-am trecut eu nu e, bineînţeles, exact acelaşi lucru prin care au trecut ei. Ce am, totuşi, în favoarea mea e faptul că ştiu dinăuntru cît de minunată poate să-ţi pară mania cînd o trăieşti, la începutul căderii, cel puţin. De aceea, consider că sînt în poziţia în care pot spune de ce ar trebui ea evitată.

Depresia n-are nimic ruşinos. Aşa cum nu e ruşinos nici să-ţi fie ruşine de ea. Ce contează e să ai grijă de tine mergînd la un doctor bun. Dacă încerci o anumită medicaţie şi nu-ţi place – din orice cauză, sau din nici una –, poţi oricînd să te opreşti. Uneori, oamenii uită asta. Dar nu e necesar să suferim în felul în care suferim. E destulă suferinţă necesară în lume, ca să nu mai ceri o porţie în plus.  

Maggie Robbins este unul dintre oamenii a căror mărturie despre depresie apare în cartea Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, de Andrew Solomon. În prezent, este psihiatru în New York.

traducere de Luiza VASILIU