Să gîndim în perspectivă europeană
Rapoartele GEA au încercat să mediteze asupra unei întrebări pe care ne-o punem de cîţiva ani: Ce va fi România în Uniunea Europeană?. Foarte mult timp, întrebarea care a obsedat lumea academică, lumea politică şi societatea civilă a fost dacă România va intra în Uniunea Europeană. S-au întreţinut clişee de tipul "totul e să respectăm ce spune acquis-ul comunitar, să fim disciplinaţi, şi lucrurile vor merge de la sine". Şi s-a considerat că, dacă avem reguli clar statuate, iar cetăţenii le respectă, dacă adoptăm o filozofie libertariană (conform căreia piaţa reglează totul), toată lumea este cîştigătoare. Or, realitatea este foarte diferită de ce scrie în manuale şi, mai mult decît atît, această filozofie a pieţei atotputernice nu este cea care prevalează în dezbaterile academice şi în mediile în care se plămădeşte politica. Tema "Ce vom fi în Uniune?" ne obsedează în continuare. Dar economia - chiar dacă noi, economiştii, o considerăm "regina ştiinţelor sociale" - este o ştiinţă soft, ea nu poate da răspunsuri la toate întrebările. Nu cred că piaţa poate regla totul singură. Noi îmbrăţişăm o altă teză, şi anume că grupuri de oameni, comunităţi sau ţări pot fi privite ca mănunchiuri, clusters, iar pentru ca acestea să nu fie doar accidente istorice, este nevoie de politici publice. Istoria arată că aşa stau lucrurile. Chiar proiectul Uniunii Europene este un asemenea cluster, o construcţie care a pacificat Europa după al doilea război mondial cu ajutorul Statelor Unite ale Americii: a fost iniţial o idee, operaţionalizată ulterior prin instituţii care funcţionează astăzi mai mult sau mai puţin bine, dar demonstrează că este nevoie de o politică publică gîndită la nivel internaţional. Reflecţia asupra competitivităţii nu este un exerciţiu intelectual futil: are foarte mare relevanţă în lumea contemporană. Nu există guvern responsabil şi clasă politică responsabilă, care să nu mediteze asupra problemelor competitivităţii. Agenda Lisabona este, în esenţă, un răspuns, pe planul politicilor publice, la întrebarea obsesivă privitoare la competiţia globală, atît la nivel supranaţional, cît şi la nivel naţional. Europa îşi dă seama că nu mai poate judeca lumea dintr-o perspectivă eurocentrică: "noi conducem, noi facem, noi avem o misiune civilizatoare, iar ceilalţi trebuie să ne asculte şi să ne preia modelul". Lumea s-a schimbat radical în ultimele decenii, China şi India au dublat forţa de muncă relevantă pe piaţa mondială. După ultimele estimări ale lui Lawrence Freeman, un economist de la Harvard, în momentul de faţă, în comparaţie cu ce era acum un sfert de veac, stocul de forţă de muncă relevantă, raportat la stocul de capital, este considerabil mai mare, ceea ce înseamnă că îmbinăm mai multă forţă de muncă cu acelaşi stoc de capital de acum douăzeci şi cinci de ani. Pentru orice economist serios, concluzia se impune de la sine: există o presiune de scădere a salariilor, dacă nu a celor nominale, măcar a celor reale. Iar acest proces se vede deja în lumea vestică. Reticenţa pe care "nucleul tare al Europei" a avut-o în ultimii ani faţă de problema extinderii îşi are rădăcinile structurale în curenţi de profunzime care au acţionat cu o forţă implacabilă în ultimele decenii: demografia, îmbătrînirea populaţiei, criza "Statului bunăstării" şi a sistemelor de protecţie socială. Există o anume scleroză insituţională care a făcut ca, de multe ori, deşi guvernele aveau idei bune, să nu le poată pune în aplicare. Apoi, a intervenit creşterea economică a Asiei, care a devenit preocupantă. Chiar şi ultimul raport despre starea naţiunii, prezentat de preşedintele George Bush, a făcut referire la problema competitivităţii. America - mult mai mobilă în ceea ce priveşte forţa de muncă, excelînd prin universităţile ei unde se pregătesc minţile luminate ale lumii - resimte efectele competitivităţii globale: o supremaţie tehnologică, militară şi economică nu poate fi susţinută dacă nu excelezi în domeniul cercetării, ceea ce presupune acumulări pe plan educaţional. O asemenea preocupare e cu atît mai explicabilă în Europa. Ea se simte, desigur, şi în ţările din Europa Centrală şi de Est. Nominal, ele afişează rate de creştere economică substanţial mai ridicate decît în Vestul Europei, beneficiind şi de un avantaj competitiv: populaţiile din această zonă pot merge să muncească în Vest, pentru salarii mai mari, în schimb francezii, germanii sau britanicii nu au unde să se ducă. Vesticii sînt obişnuiţi cu o viaţă confortabilă, în schimb nu sînt obişnuiţi cu provocările, cu schimbările rapide care apar în economiile emergente. Pentru psihologia colectivă a europenilor care formează un grup de ţări ale căror economii erau privite ca performante, ceea ce se întîmplă în ultimul timp este mai mult decît inedit. Existau de mult semne prevestitoare, dar s-a petrecut ceva care acum două decenii părea dincolo de sfera posibilului: căderea Cortinei de Fier. Servan-Schreiber, în cartea Le Défi américain, vedea lumea prin prisma a trei poli de putere: Europa de Vest, Europa comunistă, Statele Unite. Plus Japonia, care era excepţia ce întărea regula. Or, lumea de astăzi este radical diferită de ceea ce imagina Servan-Schreiber. O întreagă suită de lucrări recente care arată relaţia dintre evoluţia economiei şi politicile publice, deşi sînt excesiv de pesimiste, exprimă o idee reală şi insistă asupra stării deplorabile a clasei politice, a celor care trebuie să imagineze şi să aplice politicile publice. Studiul nostru încearcă să sugereze că trebuie să ieşim din găoacea noastră, să gîndim într-o perspectivă europeană, să participăm la dialogul din interiorul Uniunii Europene, dar să ne rezolvăm problemele acasă. Analiza noastră caută să surprindă unele atuuri ale României, dar şi acele domenii unde stagnăm. România a făcut progrese în ultimii ani, avem o performanţă macroeconomică mai bună, avem şi o economie care scoate la lumină zone modernizate, avem şi porţiuni din industria noastră care s-au inserat în reţelele industriale europene. România nu mai este o ţară unde nu se întîmplă nimic, ori se întîmplă numai rele. Există însă în continuare slăbiciuni structurale, pe care nu le vom înlătura prea uşor: ruralitatea unei bune părţi a societăţii româneşti, o infrastructură precară, un stat slab (înţelegînd prin asta nu doar administraţia ineficientă, dar şi relaţia dintre stat şi cetăţean, şi felul în care ne definim interesele publice). Intrînd în Uniunea Europeană, calitatea politicii publice devine decisivă pentru ca România să intre pe o altă traiectorie, pentru a reuşi să reducă decalajul. Prin aderarea României şi Bulgariei, Uniunea Europeană redevine Europa în sens geografic, dar interesele celor 27 de ţări nu sînt, adesea, congruente, există relaţii de putere, există neînţelegeri. Într-un asemenea spaţiu, definirea intereselor şi urmărirea lor nu este uşoară dacă nu ai oameni bine pregătiţi. Pe lîngă bunul mers al economiei, trebuie să ne preocupe şi calitatea oamenilor. Nu e suficient să ai o politică macroeconomică bună şi întreprinderi care să exporte substanţial; lucrurile sînt mult mai complexe: pornesc de la cei şapte ani de-acasă şi includ calitatea sistemului educaţional, un mediu de trai prietenos şi decent pentru oameni şi altele. Raportul GEA este o invitaţie la dezbatere publică: nu avem pretenţia de a formula răspunsuri la toate întrebările, mai degrabă încercăm să propunem teme de discuţie. Astfel, ne străduim să contribuim la o mai bună cultură a dezbaterii publice. De obicei, în România se dezbate public doar după ce se întîmplă ceva. Nu prea avem o cultură a dezbaterii publice; trebuie să facem mult mai mult în această direcţie, tocmai pentru a putea participa la dezbaterile publice care au loc în Europa. (intervenţie rostită în deschiderea dezbaterii "Ce vom fi în Uniune? România şi Agenda Lisabona")