«Să dai speranțe generației următoare»

-interviu cu Doru IONESCU, realizator TV-

Aş dori să discutăm, în primul rînd, despre cartea pe care o semnaţi, Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale. În acest volum reuşiţi să consemnaţi istoria legendarului club bucureştean, făcînd monografia trupelor care au concertat pe scena sa. Este vorba de o istorie a rock-ului românesc?

Am încercat o primă „istorie“ (ca să vă citez, că ăsta-i cuvînt mare) în 2006 – cartea Timpul chitarelor electrice, care trecea prin evoluţia rock-ului şi folk-ului românesc din perspectiva arhivei TVR (aşa cum am pătruns eu în domeniu). Între timp, am primit corecturi, adăugiri, am mai săpat şi eu, şi am în manuscris un frumos volum de peste 1500 de pagini (atenţie, fără jazz). De sertar, sau poate, în viitor, de e-book... Club A a dorit o carte despre istoria (culturală a) aşezămîntului, prin urmare am tot scos şi am rezumat din volumul meu teoretic pînă am ajuns la 400 de pagini. Respectiv, artişti rock şi folk cu poveştile lor, scoţînd în evidenţă Club A. Multe capitole, aşadar, nu mai există (inclusiv cele consumate pînă în 1969, cînd a apărut clubul), unele din păcate foarte importante gen „Cornel Chiriac“!

S-ar putea spune despre dvs. că sînteţi un rocker „de profesie“? Dacă da, cînd v-aţi început „cariera“?

Cariera de rocker? Normal, cărînd scule şi făcînd culise la toate concertele care treceau prin Focşani, din ultimii ani ’70 încoace. La un moment dat, m-am împrietenit cu un fel de fan al teatrului şi al muzicii (Mihai Sarca – de o vîrstă cu părinţii mei – venea de la Rîmnicu Sărat), care mă băga prin spate şi cînd nu mai aveam bani, şi cînd eram curios să aflu vedetele în realitate. El tot completa albume-jurnal, cît se poate de documentate, cu fiecare dintre actorii de care se apropia. Acelea ar merita publicate, exact aşa cum au fost făcute atunci, scanat (alcătuia un fel de colaje de fotografii ş.a.m.d.).

Care au fost primele concerte la care aţi participat?

Încep cu frustrarea? Nu i-am văzut niciodată pe Phoenix şi Sfinx... punct. Dar am prins la Focşani diverse trupe nemţeşti şi mai cu seamă pe ai noştri – Pro Musica, Progresiv TM, Roşu şi Negru, Post Scriptum, Iris, Compact, Semnal M, Voltaj ş.a.m.d.

Nu aţi fost doar spectator. Povestiţi-ne despre trupa în care aţi cîntat.

Au fost mai multe – cea mai importantă din liceu se numea Epsilon, şi acum regret că s-a oprit, ne potriveam bine (în jurul componistului principal Marius Berilă, care ar fi găsit loc oriunde cu inspiraţia sa). Cît despre Bucureşti... la un moment, dat cîntam în trei deodată (în majoritatea la chitară, pentru că tobe să construieşti era complicat şi, dacă nu aveai un instrument bun, nu mai progresai)... pînă a apărut Crepuscul, care a şi urcat cît s-a putut atunci – premii la cele trei festivaluri la care am participat în ’88-’89. Atingeam subiecte de la dragoste (o baladă pe versuri de Esenin) pînă la Ştefan cel Mare (heavy metal adaptat de un textier foarte tare, aproape poet), în majoritate ideile venind de la basistul Bogdan Ivas, pentru mine un mic geniu, pînă astăzi. Doi dintre colegi au ajuns în componenţa cîştigătoare Timpuri Noi din anii ’90, apoi la alte trupe.

Revenind la volumul aniversar pe care l-aţi alcătuit despre Club A: vorbiţi de o perioadă de 42 de ani. 21 – înainte de Revoluţie, 21 – după. Cum au arătat anii de libertate autentică a Clubului? (Aţi scris că după ’89 Clubul şi-a păstrat cîteva dintre tradiţiile „de dinainte“. Despre ce tradiţii este vorba?)

Clubul avea seri tematice, să zic, dedicate muzicii tinere (rock, folk, jazz), dar şi filmului, teatrului, baletului, arhitecturii, chiar educaţiei politice ş.a.m.d. În anii ’70 se transformase practic într-o şcoală populară (...dar de elită, pentru că se discuta mai mult dinspre avangardă), pentru a se estompa în anii ’80, cînd a existat o anumită restrîngere a tuturor activităţilor, cum s-a întîmplat în toate sferele vieţii din România. Iar după micul haos postdecembrist, Club A şi-a păstrat de fapt aceleaşi lăudabile intenţii, pînă astăzi, în condiţiile unei vecinătăţi (şi contemporaneităţi) cu alte o sută de cluburi care nu articulează activităţi culturale. Atenţie, discutăm de patroni care trebuie să cîştige de pe urma sa, nu de case de cultură cu bani de la stat!

Putem vorbi, raportîndu-ne la perioada de sub Ceauşescu, de o „rezistenţă prin muzica rock“?

Putem vorbi, ca în toate domeniile, de această rezistenţă, generic zisă „prin cultură“. Paranteză: de formaţie sînt inginer de Aeronave şi am ştiinţă de geniul tehnic al românilor... Dar de cînd am descoperit disponibilitatea lor specială pentru muzică, în arealul cultural în genere, mi-am orientat toată viaţa în paralel cu această idee, pe care nu pierd nici un prilej să o iterez. Rezistenţa prin rock şi folk a avut latent în sine o anumită excelenţă, acel geniu intrinsec al românilor în domeniu, dacă nu folosesc cuvinte prea mari... dar dvs. m-aţi provocat vorbind de istorie! O istorie apărută liber din anii ’50 în Occident, cînd la noi se mînca deja cu totul altceva. Mai mult, pletoşii şi bărboşii trimiteau automat prin imagine (aceea oglindită de culturnici) la margine (nu neapărat la una a societăţii civile), ca să nu mai pomenim de atmosfera marilor concerte, unde se simţea/presupunea că adunarea elementelor marginale poate duce la iniţierea şi propagarea instant(ă) a unei revolte. La un alt nivel, mai soft, adevărata rezistenţă apărea în texte, nu atît la rock, cît la folk; exemplele sînt numeroase şi le-am tratat de curînd în două episoade zise „Cîntece interzise“ ale emisiunii... Rezistenţa prin cultură, discutate în prealabil de Stejărel Olaru cu Stelian Tănase şi George Stanca! De altfel, în ultimii ani am tot căutat şi găsit dovezi de texte cenzurate (schimbate) sau interzise ca atare, citate în ambele cărţi. Separat, apar chiar volume – cazul lui Nicu Vladimir, scos la lumină de Editura Blumenthal, ori cel în lucru al lui Dorin Liviu Zaharia. În urmă cu vreo 15 ani, prietenul şi omologul meu de la radio, Nelu Stratone, a iniţiat un senzaţional spectacol zis Revoluţia rece, în care a arătat muşchii pieselor rock şi folk, adică textele, disociindu-le de melodii. Cele cu valenţe literare, destule!

Cum se manifesta libertatea culturală înainte de Revoluţie? Care erau „libertăţile“ pe care vi le permiteaţi? (Erau ele percepute ca fiind momente „de lux“?)

Exista pur şi simplu o altă lume, de care am fost atras de cînd mă ştiu. În 21 decembrie 1989 am pus pariu că Ceauşescu n-o să cadă, indiferent de grozăviile auzite la Radio Europa Liberă. Aveam 24 de ani, la şcoală fusesem eminent (dar pe educaţia comunistă) şi pur şi simplu nu credeam că traversasem o perioadă aşa de sumbră. Dinspre mine nu se văzuse decît viaţa de student cu aceste activităţi cvasiculturale de la care nu ne oprise nimeni, ba chiar fuseserăm încurajaţi. Bisericuţe... underground existaseră, de altfel, în toate zonele artistice. Aveam Cinemateca de la Casa Studenţilor (cinci ani acolo mă dusesem zilnic, nu doar pentru repetiţii), concertele pe alese de la toate cluburile şi casele de cultură (din care organizatorii scoteau bani frumoşi, aşadar din cultură!). Nu prea eram lăsaţi să... rupem scaunele, iar ca trupeţi rock aveam de dat seama, înainte de concert, asupra textelor pieselor ce urmau să fie cîntate. Teatrele erau pline, nemaivorbind de o adevărată societate boemă (de la berăriile bucureştene la malul mării şi tabere) din care ne alimentam. Repet perspectiva: noi, studenţii, ne-am permis acest... lux al bisericuţelor, am fost cîştigătorii, ceilalţi nu ştiu... De altfel, istoria muzicii noi în România s-a scris în marile centre universitare.

Vorbim de o libertate reală sau de o iluzie a ei?

Şi-şi! Aici e (nu-i aşa?) marea şi... vechea dilemă. Omul sfinţea locul, după caz. Erau culturnici intransigenţi, care citeau (şi acţionau) şi printre rîndurile ucazurilor lui Ceauşescu, dar existau, fără doar şi poate, atîţia oameni de bine, care au ajutat din umbră fenomenul rock & folk, atît cît au putut ei. Ideea era, văd eu acum, retrospectiv, să nu rupi lanţul. Dar nu vreau să generalizez; cîte bordeie, atîtea obiceie...

După Revoluţie, care a fost primul simbol al libertăţii reale la care aţi avut acces?

Hm, concertele în libertate. Deşi am fost la Polivalentă, în 9 decembrie 1989, la un show în care sala aia uriaşă stătea să explodeze, nu pot explica mai mult. Dar întîi şi întîi a fost sentimentul Revoluţiei în sine. M-am nimerit exact pe străduţele de pe lîngă Ateneu în momentul scandalului princeps, cînd cu demonstraţia din faţa Comitetului Central, la cîteva ore după acel pariu al meu... Oamenii fugeau rupînd lozincile şi strigînd, am rămas perplex. A doua zi, imediat după fuga lui Ceauşescu de pe acoperiş, eram în masele de manifestanţi din acelaşi loc şi, fără să-mi doresc să intru în C.C., m-am simţit împins în faţă, pur şi simplu se făcea cărare în faţa mea. De fapt, eram pletos şi lumea intuia că ăştia, rockerii, care nu semănau neam cu activiştii la ţinute solemne, trebuiau să iasă în faţă. Cu o seară înainte, la Inter, pierdusem un prieten, rocker şi el, basist parcă, coleg în Casa Studenţilor – Mihai Gîtlan – care a murit pentru libertate, aşadar un erou! „Vom muri şi vom fi liberi!“ a fost doar unul dintre sloganurile strigate atunci. Mai apoi, eu mi-am luat libertatea să renunţ la facultate înainte de licenţă, să fac o revistă de rock (în showbiz a fost mare vînzoleală ani de zile, complicat...), să părăsesc scena (după un ultim concert cu Crepuscul am repetat de cîteva ori cu Rond, trupa regretatului Cristi Paţurcă, tot din Casa Studenţilor, dar – cu tot respectul, prietenia şi susţinerea de atunci – nu m-am simţit în largul meu să cînt „Imnul golanilor“). Să poţi să dai speranţe trupelor tinere (ca şi tine), generaţiei următoare, e ceva mai presus de orice. Iar libertatea de a intra în hulita arhivă TVR, despre care şi astăzi se mai vorbeşte aiurea, o asemăn cu aceea a exploratorilor.  

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: R. Tămaş