Să construim, zic: dar cu cine?
Fiecare dintre noi are experienţe neplăcute cu meşterii care fac lucrurile de mîntuială; ba mai rău, unele se strică de îndată ce meşterul a ieşit pe uşă. Fiecare dintre noi a dat măcar o singură dată (dacă a avut noroc) într-o groapă în asfalt, a întîlnit drumuri, case, şcoli, spitale lăsate în voia sorţi. Unii mai pătimaşi au sădit flori în gropile din asfalt, alţii au scris petiţii, dar şi mai mulţi dintre noi ne-am întărit convingerea că „aşa treuie să fie la români”. Toposul nu este, aşadar, de ieri, de azi, ci de veacuri s-a tot perpetuat, iar cei care au poposit pe meleaguri româneşti n-au făcut decît să-l tot îngroaşe, astfel încît s-a întipărit în minţile oamenilor şi nu s-a mai lăsat dus.
Dar oare cum vedeau oameni trecutului abilităţile românilor în construirea propriului viitor? Constantin Caracaş este medic în Bucureşti, timp de 28 de ani (1800-1828). În monografia sa dedicată Valahiei, are cuvinte grele cu privire la populaţia de a cărei sănătate se îngrijea. Printre multele lucruri „rele” pe care le semnalează se numără şi lipsa de respect pentru orice lucru „public”: „Acest popor necioplit se dă lenei şi pentru lucrările de utilitate publică. Drumurile neîngrijite ajung uneori impracticabile din cauza gropilor şi a noroaielor; şi cu toate că din această pricină pătimesc ei înșişi şi vitele lor; totuşi niciodată nu pun mîna să dreagă drumul sau vreun pod stricat, deşi ar avea la îndemînă materialul trebuincios. Dacă guvernul face vreun drum sau pod, ori îl face vreun particular generos, se ruinează repede din neglijenţă, sau îl strică într-adins, furînd materialul pentru trebuinţele lor. De aceea nici un lucru bun public nu durează”.
La începutul secolului al XIX-lea, atunci cînd scrie medicul Caracaş, nu exista o delimitare clară între ceea ce însemna spaţiu public şi spaţiu privat. Deşi oamenii trecutului îşi cunoşteau foarte bine frontierele proprietăţilor deţinute, descrise cu multe detalii în actele de proprietate, ceea ce ieşea din acest cadru şi devenea un bun comun se afla în posesia tuturor, dar sub responsabilitatea nimănui. Regulamentele Organice creează cadrul necesar modernizării societăţii româneşti, trasînd planuri ample pentru ridicarea de instituţii sau trasarea unei atît de necesare infrastructuri. Comisii de „înfrumuseţare a oraşelor” s-au întemeiat nu numai la Iaşi şi Bucureşti, ci mai peste tot acolo unde un tîrguşor ar fi avut nevoie de ceva „avînt” pentru a se împodobi şi pentru a trece cu adevărat la „viaţa urbană”. Efortul guvernelor de a trece la schimbări se bazează pe o colaborare între instituţii şi populaţie. Aşa cum scriam în altă parte, alfabetizarea copiilor trebuia să întrunească susţinerea financiară a boierilor, bunăvoinţa părinţilor şi supravegherea atentă a autorităţilor. Lipsa resurselor financiare, şi mai ales a resurselor umane calificate, a dus la această soluţie de compromis care a dat roadele pe care le-a dat – cu alte cuvinte, a lăsat de azi pe mîine soarta educaţiei.
De pildă, la 14 octombrie 1850, Ocîrmuitorul oraşului Călăraşi constata că „şcoala normală s-a dărîmat şi multe din obiectele slujitoare la a ei construcţie, precum şi la împrejmuire s-au firosit” (risipit). Şcoala fusese ridicată în 1836, prin străduinţele polcovnicului Grigore Poenaru, care scria la acel moment: „eu aflîndu-mă doritor a pururrea pentru îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea oraşului Călăraşi... am văzut că cuviinţa cere, ca precum la toate capitalele judeţelor se află şcoli începătoare pentru înaintarea tinerimei române. M-am simţit şi eu silit de un patriotism firesc că nu-i este de lipsă a se înfiinţa şi într-acest oraş”. Polcovnicul Grigore Poenaru profită de vizita domnului Alexandru Dimitrie Ghica (1834-1842) pentru a cere ajutorul necesar ridicării unei şcoli. Dar ridicarea unei şcoli nu este îndeajuns, ea are nevoie de susţinerea comunităţii locale pentru a perdura. Comisia oraşului Călăraşi primea misiunea de a se îngriji de cumpărarea de cărţi şi de angajarea de profesori (1843). La un moment dat, şcoala avea chiar şi un profesor venit tocmai de pe malurile Senei, un oarecare Bonescu, care să predea franceză „tinerimii române”. Bonescu (probabil un Bon) s-a şi însurat în oraş, cu o oarecare Maria, de unde şi „românizarea numelui”.
Fără susţinerea financiară şi îngrijirea necesară, şcoala începe, încet-încet, să se încovoaie sub povara anilor şi a iernilor grele. La 16 aprilie 1847, cîrmuitorul oraşului scrie Comisiei că şcoala are „neapărată trebuinţă” de reparaţii pentru a funcţiona cît de cît normal. Mai trimite şi o listă cu multe altele trebuincioase, de la sobe nemţeşti la bănci, de la cercevele la geamuri, de la şindrilă la tablouri cu Mihai Viteazul. Timpul a trecut, în şcoală a început să plouă, apoi să şi ningă, învelitoarea să zboare în voia vîntului, iar ea s-a gîrbovit, părăsită de toţi. Trei ani mai tîrziu, şcoala tot „dărăpănată” era, iar cîrmuirea oraşului „se arăta mirată” că ajunsese într-o astfel de stare, întrebînd mădularele Comisiei cum de au „putut petrece într-o aşa indiferenţă neaşteptată”, lăsînd fără priveghere şi îngrijire „acel obiect privitor la un folos comun”. Cîrmuitorul Alexandru Florescu consideră că numai ei, membrii Comisiei, se fac vinovaţi de neîngrijire, cerîndu-le să se pună pe treabă şi să aducă şcoala „în acea bună şi întreagă stare, precum vi s-a dat în primire”. Acum nu ştim cît de repede se vor fi pus pe treabă membrii Comisiei orăşeneşti, că doar şcoala nu era a lor, ci doar un „bun comun” de care se vor fi ocupat cînd vor fi avut timp şi, bineînţeles, resurse trimise de stăpînire.
Călăraşi nu este singurul tîrg cu pretenţie de oraş care s-a trezit în veacul al XIX-lea că ar trebui să se lase „înfrumuseţat” cu construcţii şi instituţii moderne. La celălalt capăt al Principatelor se află Dorohoi, alt tîrg prins, fără să vrea, în efervescenţa schimbărilor de tot felul. „Înfrumuseţarea sa” se afla în seama Sfatului orăşenesc, dar şi aici eterna problemă a resurselor financiare face ca schimbările să semene mai degrabă a cîrpeli. Nu degeaba exclamă cu năduf cronicarul Manolache Drăghici că „ţinutul Dorohoiului, întru care este, Dorohoiul, nu departe de obîrşia Jijiei, un tîrguşor, care de mai multe sute de ani avîndu-şi întemeierea, nu au făcut nici o propăşire în rînduielile orăşieneşti şi nici gîndeşte să facă”. Astăzi am ajuns iarăşi în acelaşi impas: fără bani şi oameni calificaţi nu se pot construi decît lucruri de mîntuială, făcute să meargă astăzi şi să explodeze mîine. Să construim, zic, dar cum şi mai ales cu cine?!
Constanța Vintilă-Ghițulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române. Cea mai recentă carte publicată: Tinerețile unui ciocoiaș, Editura Humanitas, 2019.