Să amenajăm un secol de libertate românească

1 mai 2019   Tema săptămînii

(…) Ne-am născut cu toţii cu o etichetă. Sîntem din Europa de Est. Diverşi cărturari ai neamului nostru au invocat, fie ca scuză, fie ca acuză, aşa-numita „fatalitate geografică“ de a fi născut aici. Şi adevărul este că, dacă vrem să înţelegem ideea europeană, trebuie să recurgem la această gîndire dialectică. Europa ca atare nu e un continent – vorbim despre continentul european, uitînd în cele mai multe cazuri că Europa este o peninsulă a Asiei şi adevărul este că lenta cristalizare a unei idei europene s-a făcut în permanenţă în antiteză cu Asia. Europa n-ar exista dacă n-ar fi avut această substanţă de contrast. Europa rezistă în măsura în care nu este asiatică. Şi sigur că nu e foarte ştiinţific să recurgi la nişte metafore sau la nişte imagini aproape alegorice extrase din profunzimea gîndirii simbolice vechi europene, dar nu putem evita acest lucru. Am să definesc Europa ca spaţiu al ideii monoteiste, în care se afirmă şi se reafirmă şi o idee imperială, dar nu sub cheia despotismului, ci sub cheia libertăţii. Asta se poate vedea nu doar în revoluţia socratică din Atena clasică a lui Pericle, ci şi din componenta vechi-testamentară, biblică, atît de organic integrată în reţeta civilizaţiei europene. Se poate vedea, de pildă, în episodul pe care vă rog să-l evocăm într-o cheie alegorică al „ieşirii din Egipt“. Fuga din Egipt a poporului care primeşte revelaţia monoteistă, poporul evreu, reprezintă un prim episod simbolic al goanei către libertate.

Tensiunea aceasta dintre elementul mediteranean, european şi Asia poate fi găsită pe toate palierele memoriei comune europene. Bunăoară, în expansiunea militară a lui Alexandru Macedon, care porneşte spre Asia pentru a-şi defini propriul imperiu, pentru a-şi exporta propria cultură. Şi tensiunea aceasta dintre Occident ca spaţiu european şi imensitatea despotică a Asiei este de fapt o constantă pe care o regăsim pînă la sovietizarea Europei de Est. Niciodată n-am primit despotism din Occidentul Europei, întotdeauna formulele dictatoriale totalitare, despotice, au venit din teritoriul asiatic şi din cultura, din codul genetic intelectual al acestui spaţiu înfricoşător. Şi Europa a căutat în permanenţă să se cristalizeze, păstrînd laolaltă aceste trei dimensiuni: monoteismul, imperiul şi libertatea. Iar Europa de Est, ca teritoriu al ambiguităţii, fatalitate geografică, zonă de frontieră, zonă tampon, zonă în care ideea europeană monoteistă, imperială şi libertară îşi pierde conturul, este spaţiul în care a apărut şi naţiunea noastră. Sîntem deci cu adevărat sub semnul unui efort de a ieşi din ambiguitate, de a ne defini, astfel încît să nu mai fim confundaţi cu Asia doar pentru faptul că ne aflăm în proximitatea ei geografică, în raport cu naţiunile occidentale.

Fractura dintre Est şi Vest, între Occident şi Orient, a căpătat o mulţime de ipostazieri în cronica aceasta europeană. A fost „translatio imperii“ o dată, în momentul în care Constantin cel Mare mută capitala de la Roma la noua Romă, pe Bosfor, şi ţine în şah de acolo, iarăşi, puterile despotice ale Orientului. Se desprinde şi de orientalismul care dusese la divinizarea cezarilor romani şi adoptă cel puţin printr-un decret politic creştinismul, în sensul că se converteşte, chiar dacă in extremis, pe patul de moarte, acordă libertate creştinismului şi în felul ăsta echilibrează balanţa. Asta a fost o primă fractură Est-Vest. Şi ea n-a continuat decît să se rescrie în diverse alte împrejurări. Apare apoi Marea Schismă de la 1054 între prima Romă şi cea de a doua Romă, cea mutată la frontiera orientală a Ordisului mediteranean. (…)

Noi ne-am trezit în 1990 că sîntem dincolo de Cortina de Fier, cu aerul că separaţia dintre Est şi Vest, dintre Occident şi Orient e recentă, ea n-a fost cauzată decît de confruntarea a două viziuni ideologice pe durata Războiului Rece, respectiv competiţia geopolitică dintre totalitarismul comunist şi ordinea capitalistă. După aceea ne-am întrebat de ce sîntem priviţi mereu drept subspecia acestei diferenţe, cîteodată substanţiale, aproape ontologice. De asta, pentru că există o preistorie a Europei care se opune Asiei, iar cei care s au aflat la mijloc pe acest Hinterland, tamponul acesta geografic dintre Occidentul fizic şi Orientul fizic, au fost nedefiniţi, n-au avut un statut clar în toată această economie. Au rămas sub semnul ambiguităţii. Şi cred că ce s-a întîmplat în aceste decenii postcomuniste, mai exact cele două naraţiuni cvasi-profetice care s-au aflat în competiţie se înrădăcinează în istoria pe care am rezumat-o. E viziunea lui Fukuyama, care e un iluminist neokantian, să zicem, care are viziunea sau dorinţa mai degrabă de a vedea că ordinea liberală se globalizează spontan, de a-şi imagina că toţi oamenii vor bunurile publice şi valorile structurale ale Occidentului şi că democraţia se va extinde precum o rază de lumină, de vreme ce Cortina de Fier a căzut, de vreme ce libertatea este în plină expansiune. Într un fel a avut dreptate Fukuyama, pentru că într-adevăr, profitînd de slăbiciunea temporară a Rusiei ca sediu al despotismului asiatic cel mai apropiat de noi, Occidentul a reuşit să declanşeze mecanismele politice, diplomatice, economice de expansiune şi de integrare a Europei de Est. În partea cealaltă, în oglindă, avem viziunea nu idealistă, ci realistă, dură, a lui Samuel P. Huntington, care a spus: nu, istoria nu s-a sfîrşit, nu vom intra într-o post-istorie liberală, democratică, globală, ci vom asista la resurecţia naţionalismelor şi la ciocnirea civilizaţiilor. Civilizaţia este un pseudonim conceptual modern al vechii noţiuni de imperiu. (…)

Vorbim de un al doilea război rece, vedem că tensiunile dintre Occident şi Rusia plus China, deci două ipostaze ale Asiei, sînt la limita Europei în plină reactivare, poate că istoria nu se repetă şi probabil că nu va fi vorba cu adevărat de un nou război rece, aşa cum e cel pe care l-am consemnat ca atare în deceniile trecute, dar e limpede că fractura euro-asiatică este amplificată şi de competiţia dintre Statele Unite, care sînt „Noul Occident“, „Noua Romă“, a treia Romă fiind de fapt la Washington, şi această Asie, cu tot evantaiul ei de despotisme: Iran, China, Rusia. (…)

Vin mai spre zilele noastre ca să ne întrebăm: în ce măsură teza asta că ortodoxia ne-a ţinut pe loc şi acum ne desparte de Occident e valabilă? Huntington spunea că „Occidentul se opreşte cam la Carpaţi“. Asta e teza lui. Noi, titularii statistic majoritari ai unei ortodoxii cu suport lingvistic şi cultural, istoric, latin, trebuie să-l contrazicem pe Huntington, şi o şi facem. Singura ţară majoritar ortodoxă în care, la douăzeci de ani distanţă, vin doi succesori ai Apostolului Petru din sediul simbolic al lumii occidentale, este România – l-am primit pe Ioan Paul al II-lea în premieră, urmează să-l primim pe unul dintre succesorii lui cît de curînd. Dar partida nu e jucată, pentru că noi sîntem canonic, dogmatic, spiritual integraţi în acest Răsărit ortodox pe care, din motivele enunţate, foarte mulţi îl văd ca pe altceva decît Occidentul. (…) De ce atît de puţini români au conştiinţa că am fi parte a Occidentului? Sute de ani de influenţă orientală asupra noastră, care s-a soldat cu un lung şir de servituţi, îşi spun cuvîntul. Nu putem să scăpăm de acest fundal peste noapte şi doar pentru că nu ne convine. Deci ortodoxia latină, singurul caz în lumea ortodoxă, ortodoxia românească, are o misiune: cum să rămînă în lumea ortodoxă integrîndu-se în Occident. Pentru că de acum înainte, cu ajutorul bătăliei pentru resursele strategice, energetice şi cu multe alte fronturi deschise, cred că falia Occident-Orient se va agrava şi noi sîntem din nou pe sîrmă, în situaţia de a face un fel de echilibristică destul de delicată, şi din acest motiv mi se pare că războiul cultural pe care mimetic l-am importat între conservatori, progresişti şi aşa mai departe e important şi sub aspectul ăsta: în ce măsură vom reuşi să dezbatem chestiunea ADN-ului nostru majoritar ortodox fără să punem în pericol ceea ce şi-au propus elitele româneşti de 150 de ani încoace, şi anume o altă translatio a spaţiului nostru către Occident. (…)

Cu toţii avem sentimentul că democraţia românească e fragilă, că instituţiile n au rădăcini istorice, că am ars etapele, că de formă, la nivel formal, ne-am achitat într-o generaţie de această „schimbare la faţă“ a României, dar subterana istoriei pulsează, sînt tot felul de teme care pot să revină la suprafaţă şi să domine încet-încet discursul public. De asta, pînă la urmă, cred că trebuie să ajutăm intelectual Biserica Ortodoxă, care e majoritară, să rămînă un vector al Bizanţului latin, care s-a întruchipat aici cu titlul unei excepţii româneşti.

(…) Nu ne mai putem permite reconstrucţii de 20-30 de ani. 20-30 de ani au avut şi generaţiile dintre Marea Unire şi instaurarea comunismului. E prea puţin. Cred că trebuie să amenajăm un secol de libertate românească pentru a ne putea garanta intrarea într-o altă ligă, depăşirea acestui „minorat“ provincial, complexat şi capacitatea de a face istorie mare nu împotriva altcuiva, ci în numele talentelor acestei naţiuni.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Foto: Ciprian Hord

Mai multe