S-a încheiat Războiul troian?
Dilema cu care ne confruntăm din august încoace e chiar întrebarea la care revista Dilema veche ne cere un răspuns: va fi sau nu un nou Război Rece, şi cît va fi el de rece - sau dimpotrivă? L-am amintit pe Giraudoux cu gîndul la Cassandra lui, al cărei pesimism lucid nu mi se pare deloc incongruu în clipa asta. E drept, o Cassandră ceva mai sumbră s-ar putea întreba şi dacă Războiul Rece a încetat cu adevărat în ultimii 17 ani. Poate a fost doar o iluzie a democraţiilor occidentale, care îşi închipuie că, dacă o ţară acceptă (mimează?) democraţia, alegerile libere şi economia la fel de liberă, e exclus să nu se afle în armonie cu toate celelalte ţări care procedează la fel. Dar dacă, de fapt, Gorbaciov n-a vrut pacea, ci doar un armistiţiu, un răgaz de ajustare şi de refacere a forţelor? Închinătorii teoriilor conspiraţiei universale au aici materie pentru cel puţin cîteva scenarii. În genere, mă feresc şi de scenarii, şi de comploturi, cu toată energia, dar m-a izbit remarca unui participant la un seminar internaţional, judecător la Curtea Supremă a uneia dintre democraţiiile restaurate din Estul Europei: să nu uităm, totuşi, că o bună parte dintre cei despre care vorbim au absolvit cu brio cursuri de conspiraţie şi seminarii de maskirovkă. Nu cred totuşi că am trăit aproape 20 de ani de mistificări. Nu mă îndoiesc însă că viziunea Occidentului despre Rusia acestor două decenii a fost tot timpul un amestec de wishful thinking, de optimism credul şi de condescendenţă mioapă. De ce oare Transnistria, Abhazia, Cecenia, Osetia n-au fost înţelese pînă foarte de curînd ca parte a unui sistem bivalent - un limes defensiv care poate deveni în 24 de ore - cum am văzut cu toţii - capul de pod al unei ofensive? De ce oare nu s-a înţeles în ce măsură fenomenul Miloşevici avea toate caracteristicile aceluiaşi limes ambivalent, materializare a persistenţei unei voinţe istorice de prezenţă în Balcani şi în Mediterana? Reversul acestor întrebări este la fel de neplăcut: dacă toate aceste fortăreţe ale Imperiului, inclusiv Koenigsberg-ul, au fost considerate legitime sau măcar tolerate cu realism de către SUA şi aliaţii săi, de ce nu s-a ţinut seama nici o clipă de principiul geopolitic care le dădea sens şi pe care îşi întemeia Rusia prezenţa în aceste zone îngheţate în ebuliţia lor ameninţătoare - anume cel al necesarului control rus asupra vecinătăţii apropiate? Nu e o dovadă de abilitate, ci de lipsă de coerenţă să tolerezi vreme de patru-opt ani prezenţa militară a Rusiei în Transnistria şi pseudostatul transnistrean, placa turnantă a contrabandei - în primul rînd în Balcani, dar nu numai, în primul rînd de armament, dar nu numai - dar să susţii independenţa Kosovo fără să ţii măcar formal seama de opinia Rusiei. La summit-ul OSCE de la Istanbul, din 1999, alfabetul a făcut ca delegaţia României să se afle lîngă cea a Rusiei, aşa că am avut privilegiul să le ascult în direct impresiile cu privire la discursuri, în frunte cu cel - remarcabil - al lui Bill Clinton. Reacţiile, de sus în jos şi de la dreapta la stînga, nu au fost o clipă măcar - nu zic cordiale, dar cel puţin neutre: orice spunea oricine, dar mai cu seamă un reprezentant al democraţiilor occidentale, era comentat in petto de un cor şuierător de dezaprobări ironice, mînioase, ostile. Nici Elţîn, care se angaja, scrîşnit, să asigure retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, nici delegaţia care îl seconda nu păreau să fi aflat că Războiul Rece s-ar fi încheiat. Cînd, la 11 septembrie 2001, Vladimir Putin a fost primul şef de stat care a adresat mesajul său de solidaritate unei Americi încă năucite, se putea totuşi considera că lumea s-a schimbat îndeajuns de mult cît să putem vorbi de o closure. Susţinerea logistică şi informativă a Rusiei s-a dovedit preţioasă pentru SUA atît în Afganistan, cît şi, pînă la un punct măcar, în Irak. În pofida acestui fapt, SUA nu a ţinut seama de interesele Rusiei - sau de percepţia rusă asupra propriilor interese, ceea ce e acelaşi lucru - nici în problema Balcanilor, nici în cea a aderării Ucrainei şi a Georgiei la NATO. Astfel încît, acum, cînd, spre profunda uimire a SUA, Rusia a dovedit că nu se resemnează cu extinderea NATO în zona pe care ea o consideră parte a ariei sale de securitate, ne întrebăm dacă a reînceput Războiul Rece. El a încetat poate pentru investitorii occidentali şi pentru ideologii revoluţiei permanente. Pentru Rusia politică şi imperială el nu a încetat niciodată, chiar dacă Occidentul n-a băgat pînă adineaori de seamă. Desigur, războiul a îmbrăcat forme inovative, de la şantajul cu materii prime, la finanţarea de către SUA a operaţiilor ruseşti în spaţiu. O mişcare care părea defunctă şi care se dovedeşte mai vie decît oricînd este cea a expansiunii discrete - mai degrabă în sens tehnic, de discontinuitate, decît în sensul comun - către America Latină, ceea ce ar putea duce la un OPEC bis: neplăcută perspectivă... Aşa cum NEP-ul leninist s-a deosebit şi de războiul civil care îl precedase, şi de stalinismul triumfător care i-a urmat, tot aşa, acest NEP politico-militar al anilor 1992- 2008 se deosebeşte de îndelungata perioadă pe care o numim a "Războiului Rece", şi de epoca putinismului triumfător, care abia a început.