Rușinea de-acasă nu se potrivește cu cea din tîrg
…cu alte cuvinte, rușinea de odinioară nu mai potrivește cu cea de azi. Societățile tradiționale se bazau cu toatele pe o cultură a rușinii. Toți și toate se învîrteau în jurul rușinii. Viața și moartea se învîrteau în jurul rușinii. Exemplele sînt prea numeroase pentru a fi trecute amănunțit în revistă. De la cultură japoneză, unde era preferabil să îți faci seppuku decît să îți pierzi onoarea, la sinuciderea lui Decebal, pentru a evita rușinea de-a fi dus la Roma drept captură de război. De la Socrate, care a preferat să bea cucută decît să evadeze, de rușine că „legile Atenei” ar putea să-l urmărească și, prinzîndu-l din urmă, să-i „bată obrazul”, la cei 300 de spartani (în realitate mai mulți) care s-au luptat pînă la ultimul cu persanii pentru salvarea întregii Grecii. Pînă și mai pragmaticul Aristotel, cînd s-a autoexilat din Atena pentru a-și salva pielea, și-a justificat opțiunea spunînd că nu a vrut ca Atena să păcătuiască de două ori împotriva filosofiei. Cu alte cuvinte, a ales rușinea exilului pentru a nu face Atena de rușine.
La o scară mai mioritică, oricine a copilărit la țară știe că a ajunge de rîsul satului era formă supremă de a te face de rușine. Singurii excluși de la această cultură a rușinii erau „nebunii satului”. Dar aici nu e vorba despre tipicul contrast între țărani și nobili. Aristocrații aveau „nebunii regelui”, iar grecii pe Diogene Cinicul, cel care se masturba ostentativ în piața publică, declarînd că ar fi minunat dacă și-ar putea satisface pofta pîntecului mîngîindu-și și stomacul în public. Aceștia, însă, erau tolerați doar ca excepțiile care să confirme regulile. Dacă te făceai de rușine și nu erai nebun, părăseai societatea cu pricina și te refugiai la Baden Baden, dacă-ți permiteai. Dacă nu, te mutai de la sat la oraș. Orașul nu mai era parte din lumea tradițională. La oraș îți puteai „pierde urmă”. Și rușinea. Pentru că te anonimizai.
În toate expresiile, rușinea e legată de chip. În românește ești „fără obraz” sau „îți bat obrazul”, în franceză îți „roșește obrazul de rușine” („rougir d’honte”), în engleză îți „pierzi față” („lose face”), în germană vreau să „îmi salvez fața” („mein Gesicht wahren”). De ce? Pentru că chipul e acel ceva care te face unic. Nu amprentele, nu ADN-ul, ci chipul. Chipul te face o persoană diferită de oricare alta. La propriu. Chipul e o mască, dar una care n-are nimic de-a face cu masca din vremea pandemiei sau cu cea folosită de tîlhari pentru a-și ascunde fața. Dimpotrivă. „Persoană” vine, de bună seamă, din latinescul persona, masca purtată de actori, dar nu pentru a-și ascunde chipul, ci pentru a dezvălui identitatea caracterelor interpretate. De aceea în creștinism se vorbește, încă din Evul Mediu, despre Persoanele Sfintei Treimi. Și tot de aceea „chipul” e atît de important. La urmă urmelor, omul a fost făcut „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. (Implicațiile sînt fascinante, dar nu-și găsesc locul aici.) Palma peste obraz e cel mai rușinos gest cu putință, pentru că e menit a-ți anihila tocmai această unicitate.
Nu însă și la oraș. Civilizația urbană e în bună măsură o civilizație liberală (în sensul clasic). Nu întîmplător, Thomas Hobbes, scandalosul proto-părinte al liberalismului clasic, răstoarnă viziunea tradițională cu susu-n jos, declarînd că piatra de temelie a oricărei societăți e frica de moarte și dorința de supraviețuire. După cum recunoaște, cu nerușinare, în Autobiografia sa, „a fost primul care să fugă din Anglia” pentru a-și salva viața, înainte de izbucnirea Războiului Civil. Conform liberalismului clasic, oamenii se nasc liberi, egali și înzestrați de natură cu toate drepturile. De bună seamă, această egalitate nu poate fi gîndită decît în abstract. Egalitatea și unicitatea nu fac casă intelectuală bună, așa că una din cele două trebuie sacrificată. Cînd discutăm despre produsul pe „cap de locuitor”, nu ne gîndim nici la Mărioara, nici la Vasile, ca oameni cu un chip, ne gîndim la ei ca la numere. Nu întîmplător, statistica devine din ce în ce mai importantă. În alegeri, numărăm voturile. Nu cine sau de ce, ci cîți. Ș.a.m.d. Iar orașul e locul perfect pentru a-ți pierde identitatea, atît la propriu, cît și la figurat. Cu cît orașul e mai mare, cu atît mai bine. Cîți dintre noi s-au apucat să-și numească furnicile găsite în mușuroiul din fața casei sau, Doamne ferește, prin bucătărie?
Din Anglia, liberalismul clasic a trecut Atlanticul în Lumea Nouă. Aici însă a dat peste tradiția puritană, care e ceva mai complicată. Cultura rușinii nu s-a dat bătută cu una, cu două. Multă lume a auzit de Alexander Hamilton (măcar de musical-ul care-i poartă numele). Dar mai puțină lume știe că mîna dreapta a lui Washington, artizanul Primei Bănci a Statelor Unite, eminența cenușie a partidului federalist, și-a găsit sfîrșitul într-un duel cu Aaron Burr, al treilea vicepreședinte. Or, ce reprezentau duelurile dacă nu o formă de a-ți risca viața pentru a-ți „repera onoarea”? Dar, chiar și o jumătate de secol mai tîrziu, în timpul Războiului Civil, sute de mii de americani, de ambele părți ale baricadei, se angajau în bătălii masive în care rata de supraviețuire era de sub 50%. De ce? Pentru că plutoanele, companiile ș.a.m.d. erau organizate pe baze geografice. Soldații proveneau din același orășel (în America nu există „sate”, doar „towns” și „cities”), din același „county” (un fel de județ), se cunoșteau între ei, ba, mai mult, familiile lor se cunoașteau între ele, acasă. Și-atunci, decît să-și facă de rușine familiile, preferau să meargă, umăr la umăr, spre o moarte aproape sigură.
În zilele noastre, cultura rușinii la americani are conotații mai practice. Economice. A strînge mîna cuiva cînd faci o afacere încă mai echivalează cu un contract ferm, legal. La fel, orice semnătură, pe orice cec sau orice document – fără notari, fără parafe și zeci de ștampile. Sigur, poți da foarte lesne și o „țeapă”, dar cuvîntul-cheie aici e „O” – o singură țeapă. După ce te-ai făcut de rușine în business, ești terminat ca om de afaceri. Dacă ai plagiat o singură dată, zbori din academie. Cultură americană e una bazată pe încredere. De aceea, spre deosebire de Europa, nimeni nu are nici o problemă în a-și înmîna cartea de credit unor necunoscuți, de la chelneri la vînzătorii de diamante. Oamenii nu vor să se facă de rușine, pentru că de asta depinde supraviețuirea lor economică, dacă nu și cea morală.
Dar atunci întrebarea este cum s-a ajuns în America la aceste veritabile liste ale rușinii, la noile poliții ale gîndirii care i-ar face pe revoluționarii francezi sau pe comuniștii Revoluției Culturale din China să pălească de invidie. Care e diferența dintre rușinarea de odinioară și cea de astăzi? În definitiv, amîndouă se bazează pe regulile de rușinare stabilite de către comunitatea din care faci parte. Diferența, înclin să cred, e între felurile de comunități: cele tradiționale erau bine ancorate în realitate, durabile și ierarhice. Sistemul de valori era acceptat. Cele de astăzi sînt virtuale, volatile și egalitariane. Sistemul de valori e chestionat zi de zi. Cele de ieri puteau fi părăsite, de rușine, fie la propriu, fie prin moarte. Cele de azi nu pot fi părăsite, pentru că se țin ele scai de tine. Internetul nu are frontiere, iar noile media sună precum țăranii lui Coșbuc: „Hristoși să fiți, nu veți scăpa nici în mormînt!”. Nu degeaba vorbim despre „satul” (nu „orașul”) planetar. Nu întîmplător cyberbullying-ul (o altă formă de rușinare) provoacă, la propriu, mai multe victime decît orice formă de bullying din trecut.
Omul modern are o problemă în gestionarea concomitentă a egalității și unicității. Iubim egalitatea, dar urîm pierderea unicității. Egalitatea abstractă, a orășeanului lipsit de rușine, nu ne mai satisface, pentru că ne anonimizează. De aceea, multe dintre întoarcerile de la oraș la țară nu sînt motivate economic, ci cultural sau ideologic. Nu vreau să fiu doar locatarul de la etajul 7, blocul C2, ci Mărioara a lui Vasile a’ Șchiopului. Pe de cealaltă parte, dacă mă declar doar unic, îmi pierd din nou rușinea, pentru că mă consider automat un fel de buric al pămîntului. Și-atunci, soluția paradoxală a contemporaneității constă în exacerbarea paroxistică a politicilor identitare, ca o soluție de împăcare a caprei cu varza. Dacă insist să mi se recunoască politic o identitate „de grup” – etnic, sexual, religios ș.a.m.d. –, pot trăi cu senzația că sînt și unic, dar și egal. Cu cît mai detaliată combinația de unicități, cu atît mai bine. Astfel, cred că mi-am recîștigat dreptul de a-i judeca pe alții, i.e. de a-i face de rușine în spațiul public. Diferențele minoritare rușinează acum asemănările majoritare. Ca ochelarist le pot bate obrazul celor cu vedere bună. Dar ca ochelarist miop mă pot simți discriminat de către majoritatea ochelariștilor. Iar ca ochelarist miop și astigmat mă pot simți discriminat de către majoritatea ochelariștilor doar miopi, nu și astigmați. Să vă mai spun că sufăr și de hipermetropie?
Iar cu asta ajungem la cuiul lui Pepelea: diferența dintre „a-ți fi rușine”, „a te face de rușine”, „a fi făcut de rușine” și „a-ți fi frică să nu fii făcut de rușine”. Aici creștinismul are multe să ne-nvețe. Dumnezeu ne cere să ne fie rușine pentru păcatele noastre, dar nu vrea să ne fie teamă că vom fi făcuți de rușine. A-ți fi rușine e o formă de a lupta cu mîndria. Dar a-ți fi frică să nu te faci de rușine nu e decît o formă de trufie. Mă interesează mai mult imaginea mea, chipul meu, în ochii altora, decît imaginea mea în propriii mei ochi. Mă interesează mai mult exteriorul, cum sînt văzut, decît interiorul – cum mă văd eu pe mine. Nu chipul care dezvăluie, ci chipul care ascunde, pretinzînd că se dezvăluie.
În Geneză, cuvîntul „rușine” apare doar înaintea păcatului, ca absență: „omul și nevasta lui erau amîndoi goi, și nu le era rușine (Facerea 2, 25). Cuvîntul dispare, însă, cînd te-ai aștepta mai puțin – după ce atît Eva, cît și Adam mușcă din pomul cunoașterii. Atunci „au cunoscut că erau goi” (3,7) și și-au acoperit goliciunea cu șorțuri din frunze de smochin. A-ți fi rușine presupune deci cunoașterea deosebirii dintre bine și rău. Imediat după aceea, aud „glasul Domnului Dumnezeu care umblă prin grădină în răcoarea zilei” (superbă formulă!) (3, 8) și se ascund. De ce se ascund dacă nu mai erau goi, deci nu mai aveau de ce să le fie rușine? Răspunde Adam: de frică. De frica de a nu fi făcuți de rușine pentru neascultare.
Dacă rușinea presupune curaj – curajul de a-ți asuma responsabilitatea pentru greșeala făcută, frica de a fi făcut de rușine, frica de rușinare, dimpotrivă, te face să pasezi responsabilitatea pe umerii altora. Adam pasează responsabilitatea Evei, Eva, șarpelui (3, 12-13) – și sînt pedepsiți în ordinea cauzalității: mai întîi șarpele, pe urmă femeia, pe urmă bărbatul. Vă sună cunoscut? Nu sînt eu de vină pentru ceea ce am făcut rău, ci oricine altcineva – istoria, genele, societatea, părinții. Pe măsură ce frica de a fi făcut de rușine, de rușinare, explodează în zilele noastre (de unde și eficiența alarmantă a bullying-ului), rușinea însăși, prin cunoașterea deosebirii dintre bine și rău, începe să dispară. Deloc surprinzător, dacă binele și răul sînt doar convenții sociale.
În creștinism, diferența dintre „rușine” și „rușinare” e una crucială, la propriu și la figurat. Rușinea vine dinlăuntru, rușinarea, din afară. Creștinismul e deopotrivă o religie a rușinii și una a nerușinării. O religie în care lui Dumnezeu nu îi este rușine să se facă om, să fie bătut, batjocorit, răstignit și omorît. Lui Iisus nu îi e teamă că va fi făcut de rușine. E o religie în care ni se cere să ne fie rușine, dar să nu ne temem că am putea fi rușinați de către altcineva. „De tot cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrînat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el cînd va veni întru slava Tatălui Său” (Lc 9, 26). Cînd mititelului vameș Zaheu nu îi e teamă că se va face de rușine în ochii oamenilor care-l disprețuiau, urcîndu-se în sicomor, Iisus îi onorează casa și-i iartă păcatele. Iar lui Zaheu îi este rușine.
Vă mai amintiți cum rușinea este intim legată de unicitatea persoanei, de chip, de obraz? Ei bine, în creștinism ni se cere să întoarcem și obrazul celălalt! Ce înseamnă asta? Înseamnă că nimeni altcineva nu ne poate pîngări chipul, nimeni altcineva nu ne poate face de rușine. Nimeni nu ne poate rușina, doar noi înșine. Mă fac de rușine, dar nu pot fi făcut de rușine. Și-ar fi păcat să ne lăsăm rușinați de alții. Păcat atît la propriu, cît și la figurat.
Alin Fumurescu este assistant professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).