Rusia: manual de întrebuințare

18 august 2011   Tema săptămînii

Există despre Rusia o vorbă celebră rostită de un personaj faimos: „Rusia este o ghicitoare, înfăşurată într-un mister, în interiorul unei enigme“. Chiar aşa că fie? Chiar atît de absconsă şi incomprehensibilă să fie această Rusie precum credea Winston Churchill? Ne îndoim că, cel puţin în ceea ce Donald Rumsfeld numea „Noua Europă“, atunci cînd cineva este întrebat despre Rusia, va cădea năucit în dubitaţii încercînd să înţeleagă ce vrei să spui sau cum să se dumirească în faţa acestei abisale întrebări... Departe de noi gîndul de a nega complexitatea unui fenomen precum cel numit „Rusia“, dar de aici pînă a o declara ininteligibilă e un pas excesiv. În prestaţia ei (geo)politică, Rusia nu e atît de surprinzătoare şi de inedită pe cît ne place, deseori, să credem. Din păcate. 

Ce se întîmplă acolo? Astăzi, politica internă a Federaţiei Ruse a intrat în acceleraţie. S-a petrecut recent – vă amintiţi? – „misterul“ candidaturilor. Hamlet s-a mutat pe Volga şi toată lumea se întreba, shakespearian, cînd despre Putin, cînd despre Medvedev: „Va candida sau nu va candida?“. Evident, chestiunea a fost tranşată urgent: vor candida ambii! Unii se grăbesc să acrediteze ideea că această bătălie la vîrf va fi începutul democratizării veritabile a Rusiei – aşa cum se discuta atunci cînd generalul de armată Lebed se pregătea să candideze la preşedinţie şi se spunea că democraţia va începe în Rusia doar atunci cînd servicile secrete militare vor începe războiul cu KGB-ul. Din păcate, Lebed a suferit un accident de elicopter şi democraţia veritabilă din Rusia s-a mai amînat un pic. 

Ce se întîmplă acum? De unde atîta agitaţie şi suspans pe scena politică? Sondajele de opinie indică cifre care ridică probleme tehnologilor de la Kremlin. Ratingul celor de la putere coboară, chiar dacă, în comparaţie cu cel al liderilor europeni, este consistent (Putin are încă cca 60%, însă pe tendinţă descrescătoare). Întrebarea e aceasta: Cum să faci să recîştigi adeziunea publicului – una dintre dimensiunile importante ale „putinismului“? Cum să îl reconectezi la spaţiul politic? Cum să îl faci să te (mai) creadă? 

Soluţii pentru (ne)liniştea noastră 

Prima idee care vine în minte este un conflict militar consistent, un război chiar. „Coada dă din cîine“ şi la Moscova, chiar dacă ruşii nu fac filme pe tema asta. Dacă Putin a devenit cu adevărat Putin în urma confruntărilor sîngeroase din Cecenia, de ce nu ar mai funcţiona o dată? Nimeni, fireşte, nu are certitudinea că ea a fost eliminată complet, dar trebuie să ţinem seama că soluţia rămîne extremă, fie şi în cazul Rusiei.  Teoretic, o altă soluţie ar fi aducerea pe scenă a unor lideri tineri, de altă formulă. Soluţia nu e fezabilă. În primul rînd, pentru că timpul e scurt; în al doilea rînd, pentru că o creştere spectaculoasă şi rapidă a unui tînăr politician nu s-ar putea orchestra, nici măcar de către tehnologii de la Kremlin, decît pe seama scăderii sau minimalizării lui Putin. Şi asta, cel puţin deocamdată, nu se poate.  

În aceste condiţii, o soluţie realistă pentru reconectarea populaţiei la politică – în special populaţia urbană, educată şi prosperă – poate fi găsită prin intermediul unei bătălii interne. Este nevoie de un nou tip de mobilizare, în ciuda faptului că nu se mai pot aduce actori noi pe scenă. Urmează, deci, filmul anului: confruntarea Putin-Medvedev! Va trebui să ne aşteptăm la o dispută relativ dură între cei doi, dar care niciodată nu va depăşi punctul de fierbere sau criza care riscă să fisureze iremediabil sistemul. În urma acestei confruntări, victorios va fi Putin.  

Privind spre Rusia de la Bucureşti 

În raport cu Rusia, nici România nu are multe întrebări abisale de pus. Confruntarea durează de vreo 200 de ani, şi nu s-au schimbat multe de atunci. Doar decorul. După 1989, ruptura s-a petrecut imediat ce România a arătat clar că merge spre Vest şi nu îşi gîndeşte destinul în raport cu Estul. Maximum de „simpatie“ din partea rusă a fost, se pare, livrat pe la mijlocul anilor ’90, şi s-a tradus printr-o teză emanată de tratatul geopolitic al lui Dughin, după care România se poate chiar reuni cu Basarabia, dar – cum altfel? – doar în condiţiile unei bune relaţionări cu Rusia. Una dintre expresiile concrete ale acestui proiect a fost aşa-numitul „Plan Belkovschi“, prezentat şi la Bucureşti prin 2003, eveniment petrecut, deloc întîmplător, în preajma intrării României în NATO şi în toiul negocierilor de la Chişinău privind chestiunea transnistreană. După integrarea euroatlantică a României, surprinzător, toate „ofertele“ Rusiei au încetat. Cel puţin pînă acum. 

Ceea ce trebuie însă reţinut este că niciodată relaţia bilaterală România-Rusia nu a fost strict personală, iar ideea după care preţul gazelor depinde de tonul declaraţiilor unuia sau altuia dintre preşedinţii de la Bucureşti este naivă. Preţul gazelor a crescut cînd în România era un preşedinte care avea toate datele să nu se întîmple asta. Şi totuşi, negocierile cu Moscova s-au blocat, nici o resetare nefiind deocamdată viabilă. 

Problema este de fond. Chestiunea nu se referă la dezirabilitatea unei relaţii bune cu Rusia – cine se îndoieşte de asta? –, ci de maniera în care ea se poate obţine. O relaţie bună cu Moscova se poate obţine, teoretic, şi mîine, dar cu un preţ inacceptabil. Preţul sacrificării agendei publice a României în raport cu Rusia şi al eliminării de pe agenda bilaterală a unor chestiuni „minore“ de tipul: tezaurul românesc, chestiunea pactului Ribbentrop-Molotov (din a cărui discuţie Republica Moldova este ignorată sistematic, şi nu doar la Moscova!), parteneriatul strategic cu SUA, ideea de ocupaţie rusă a Basarabiei, existenţa „limbii şi poporului moldovenesc“ etc. 

„Preţul corect“ pentru relaţia România-Rusia 

Poate face Bucureştiul asta? Riscul este enorm, indiferent cine ar decide să purceadă la o asemenea întreprindere geopolitică. Pentru că, o repetăm, problema nu este tonul adoptat în relaţia bilaterală, ci poziţiile strategice, de fond, care ar trebui sacrificate. Pentru că Rusia nu acceptă jumătăţi de măsură. Dacă unii politicieni români mai cred aşa ceva, să se uite niţel spre Est, spre Chişinău, şi să înţeleagă că Rusia nu poate fi păcălită prin vorbe sau gesturi parţiale. Preşedinţii de la Chişinău – cu excepţia lui Mihai Ghimpu – aveau toate datele să fie agreaţi la Moscova nu doar pentru că proveneau din sistemul sovietic, ci pentru că inclusiv limba maternă a copiilor lor a fost limba rusă, limba română fiind însuşită tîrziu de fiii şi fiicele lor, fie că se numeau Snegur, Luchinschi sau Voronin. Şi ei au făcut aproape toate concesiile faţă de Moscova: au stat în genunchi cînd a fost nevoie, nu au acţionat Rusia în judecată pentru că nu vrea să îşi retragă trupele, au semnat documente inacceptabile, au declarat tot ce se putea declara. Dar pentru că nu au făcut un singur lucru, unul singur, adică legitimarea prezenţei trupelor ruse pe teritoriul R. Moldova, nu au primit, în fond, nimic. După 20 de ani de independenţă – faţă de România sau faţă de Rusia? –, Republica Moldova „negociază“ cu Moscova fără să aibă, în realitate, nici o carte cîştigătoare în mînă... Aviz amatorilor! 

Din această perspectivă trebuie evaluată relaţia româno-rusă, şi nu din cea a unor declaraţii ferme de la Bucureşti sau a unor isterii de la Moscova. Reacţia Rusiei după afirmaţia preşedintelui Băsescu de asumare a ordinului de trecere a Prutului – o afirmaţie de altfel de bun-simţ pentru orice şef de stat român de azi şi de mîine – a fost surprinzătoare şi a ieşit din orice canoane diplomatice. Dar asta nu arată forţă, ci slăbiciune. La fel şi ieşirea impetuoasă şi comică a unui Moş Teacă de la NATO, şi blogger pe deasupra, care a fost trimis acolo să reprezinte Moscova, tocmai pentru a ţine vie în ochii occidentalilor ideea unei Rusii incontrolabile şi care poate lovi oricînd, dacă nu e ţinută în frîu relativ rezonabil de – cine altcineva? – Vladimir Putin şi echipa lui. Este o sfidare extraordinară că tu, Rusia, după ce ai ras jumătate de Cecenie în numele apartenenţei acestui teritoriu la spaţiul Federaţiei Ruse şi ai făcut un război cu Georgia pentru două provincii separatiste, să reacţionezi astfel atunci cînd preşedintele României nu face decît să reamintească lumii că Rusia a ocupat teritoriul dintre Prut şi Nistru şi că acest lucru nu poate fi şi nu trebuie să fie ignorat.  

Ce e de făcut? 

Deocamdată nu mare lucru. Ţinînd seama că agenda româno-rusă nu este deloc clarificată şi că în intervalul de timp care urmează – cum am văzut – nici liderii, nici politicile nu se vor schimba la Bucureşti sau la Moscova, situaţia rămîne îngheţată. „Resetarea“ ruso-americană – sau ceea ce la Washington se cheamă „regîndirea Eurasiei“ – nu va duce nici ea la măsuri definitive în acest spaţiu. Pentru că aici jocurile rămîn cu sumă nulă. Cu cît SUA cedează teren mai mult în regiune în numele resetării, cu atît cîştigă mai mult Rusia, dacă nu direct, atunci prin intermediul unei relaţii strînse cu Germania şi, mai nou, Franţa (după cum a sesizat diplomatic şi senatorul Lueger în raportul său vizînd chestiunea transnistreană, cînd a sugerat că America este tot mai marginalizată în acest dosar). Neutralitatea nu există în această regiune (în R. Moldova, de pildă, neutralitatea înseamnă „NATO, nu!“, pe cînd trupele ruseşti, da!). În actualul context geopolitic, cu o Rusie care nu îşi va schimba rapid profilul şi liderii, şansele resetării relaţiei Bucureşti-Moscova sînt aşadar minime. Căci această resetare nu  poate fi făcută, cum am văzut, în schimbul renunţării la o agendă pe care România a menţinut-o chiar şi în contexte mai dramatice. Cei care cred că pot schimba lucrurile doar prin schimbarea limbajului se înşeală.  În ceea ce priveşte acţiunile imediate, Bucureştiul trebuie să facă un singur lucru: să ţină un ochi atent îndreptat spre R. Moldova. Evoluţiile politice interne de acolo şi viitoarele negocieri pe dosarul transnistrean vor transmite semnale mult mai semnificative decît comunicatele isterice al MAE rus. Rusia nu crede nici în lacrimi, nici în simple declaraţii de intenţii. Ar fi bine să nu creadă nici Bucureştiul.

Dan Dungaciu este profesor la Universitatea Bucureşti şi director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (ISPRI). În 2011 a publicat la Editura Cartier lucrarea Basarabia e România? Dileme identitare şi (geo)politice în R. Moldova.

Legendă foto: Vladimir Putin

Mai multe