Rusia e de vină!?

23 septembrie 2020   Tema săptămînii

Propaganda naționalistă și manipularea datelor istorice n-au fost inventate de Vladimir Putin. Înainte ca Procuratura Generală a Rusiei să înființeze zilele trecute un departament care luptă cu „falsificatorii istoriei patriei”, a existat Secția Ideologică a Comitetului Central al PCUS. Și ea lupta, în felul ei, cu cei care îndrăzneau să contrazică „linia oficială”, care era decretată drept „adevăr istoric”. Oricum, prea puțini istorici s-au luat la trîntă cu „linia oficială”. Scriitorii au făcut-o mai des. Au avut ce să scoată din sertare ca să publice odată la inaugurarea reformelor lui Mihail Gorbaciov.

Manipularea istoriei n-a așteptat „omuleții verzi” și anexarea Crimeei ca să devină politică de stat. Deși unii tineri par convinși de asta. E limpede că n-au apucat să citească Relatare despre regele David a lui Stefan Heym.

La fel cum manipularea informației istorice nu este monopolul lui Putin, n-a fost nici al Uniunii Sovietice. Așa că atitudinea unor colegi de generație, care uită că și în România, de la manualele de școală și pînă la filmele istorice, s-au practicat propaganda, manipularea, falsificarea informației istorice este la fel de nocivă pentru dezbaterea publică de aici. Cu atît mai mult cu cît multe dintre „argumentele” lor provin tocmai din arsenalul istoriografiei național-comuniste. Una dintre victimele acestor manipulări este tocmai… Rusia.

Poate că orice putere, nu doar cea de la București, consideră că un spirit prea critic față de propria istorie dăunează stimei de sine a unui popor. Așa că face eforturi pentru a descuraja orice analiză critică a trecutului său. Realizările întotdeauna se datorează „geniului” poporului român, în timp ce eșecurile sînt cauzate de un context nefericit, la care se adaugă suspecții de serviciu, eternii complotiști, Budapesta și Moscova.

În fond, obsesia establishment-ului de la București că România este încercuită și prinsă într-o menghină ruso-maghiară pleacă de la episodul bolșevizării Ungariei, în vara lui 1919, cînd România Mare, constituită printr-un miracol, se simțea amenințată. Sau, mai exact, clasa politică încerca să mobilizeze populația obosită de război și rechiziții. Și s-o ferească de propaganda și ideile bolșevice.

Mai multe generații la rînd, de la copiii celor care au stat pe crestele Carpaților Orientali în tranșeele Primului Război Mondial alături de soldații ruși și pînă la cei din Piața Universității în decembrie 1989, au văzut în Rusia/URSS o amenințare mortală. Nici măcar epoca comunismului internaționalist, dominată de figura lui Gheorghiu-Dej, în care se preamărea fratele mai mare sovietic, se omagia personalitatea lui Stalin și „se învăța limba rusă cîntînd” n-a schimbat în profunzime percepția amenințării rusești. După Congresul al XX-lea al PCUS și condamnarea cultului personalității lui Stalin, Hrușciov a încercat să înlocuiască garnitura de lideri est-europeni conservatori cu unii noi, cu ceva apetit pentru reforme. Atunci, Gheorghiu-Dej și echipa sa s-au transformat în promotori ai comunismului național de teama dezghețului de la Moscova, după moartea lui Stalin. Bruma de marxism-leninism predată în lagărele din Uniunea Sovietică militarilor români luați prizonieri la Stalingrad, care vor forma diviziile „Horia, Cloșca și Crișan“ și „Tudor Vladimirescu“, ce vor contribui decisiv la sovietizarea României, s-a topit în 1964, odată cu Declarația din aprilie. Acești foști prizonieri de război, mulți semianalfabeți, îndoctrinați în URSS cu rudimente de marxism-leninism și care au sovietizat România suprimînd vechile ei elite – politică, economică, intelectuală, bisericească – conduc, prin copiii și nepoții lor, pînă astăzi România.

Antisovietismul românesc a supraviețuit căderii Uniunii Sovietice. Poate că și războiul din Transnistria a contribuit la asta. Lipsa de imaginație și de program a liderilor politici de după decembrie ’89 a făcut ca antisovietismul să devină un instrument politic încă din 1990, în confruntările dintre FSN-ul lui Ion Iliescu, „cel care a stat cinci ani la ruși”, și „partidele istorice”.

Pe măsură ce încep dezbaterile despre instaurarea regimului comunist în România și perioada Gheorghiu-Dej, „Rusia e de vină!” devine leitmotivul unei istoriografii ieșite din comunism mai șifonată decît o prostituată din toaleta unui vagon de clasa a II-a. Abia după deschiderea arhivelor regimului comunist și exercițiul colectiv de cercetare prilejuit de Raportul Tismăneanu, în fața probelor concludente, Stalin începe să împartă vinovăția pentru crimele comise în România cu liderii de partid și ofițerii de Securitate și Miliție.

Dificultatea de a analiza corect episoadele istorice în care România a interacționat cu Rusia/URSS în epoca modernă și contemporană a contribuit la acumularea unor erori fără precedent în politica externă. România a semnat un tratat de prietenie cu o Uniune Sovietică muribundă cînd nimeni n-o făcea. În perioada lui Elțîn, cînd Polonia, Ungaria, Cehia încheiau tratate favorabile, recuperau obiecte de preț, căpătau copii după documente de istorie recentă din arhivele moscovite, România se încrunta – inutil, de altfel – la Rusia. Mai recent, atunci cînd Occidentul instituia sancțiuni pentru anexarea Crimeei, Bucureștiului pregătea vizita lui Victor Ponta la Moscova, iar Rusia își inaugura un Institut Cultural lîngă sediul Guvernului României.

Armand Goşu este conferențiar univ. dr. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București şi expert în spațiul post-sovietic.

Foto: wikimedia commons

Mai multe