Rurarul reinventat - argument
De cînd mă ştiu, mi s-a părut că Bucureştiul meu natal e, desigur, un mare oraş al patriei, o metropolă…; dar, în acelaşi timp, şi un imens sat. Sau, mai bine zis, un conglomerat de sate adunate, de-a valma şi cu furca, sub acelaşi „acoperiş“…
Da, mă plimbam pe bulevarde asfaltate. Locuiam la bloc şi aveam toate cele necesare traiului din marile fabrici socialiste, care înfloriseră te miri pe unde. Mergeam la teatru, film, cinema, restaurant sau la magazinele universale socialiste. La bloc, aveam căldură (cîtă aveam…), lumină şi apă caldă…
Şi totuşi, în acelaşi timp, oamenii din jurul meu, majoritatea la prima generaţie de orăşeni, nu uitaseră, aşa cu una, cu două, de unde veniseră. Tratau comunitatea de bloc ca pe una rurală, cu amendamentele de rigoare: vecinătatea era o adevărată vecinătate, în sensul că îţi cunoşteai vecinii, stăteai de vorbă cu ei şi te întrajutorai cînd era cazul; spaţiul comun al blocului era folosit drept grădină, inclusiv de legume, plantate de locatari; care locatari aproape seară de seară, în maiouri tetra şi capoate, jucau table pe băncile din faţa blocului.
De asemenea, modul în care arătau locuinţele lor era, iarăşi, grăitor: în multe dintre ele nu lipseau ştergarele „naţionale“, milieurile şi ciobănaşul din porţelan sau sticlă – piesă de rezistenţă a nelipsitei vitrine. Şi nici cuverturile gen scoarţe de pe paturi sau oalele tip Horezu de pe pereţi.
Toate acestea reprezentau o reinterpretare a ruralului într-un rustic… orăşenesc. La nivel mediatic, fenomenul era ideal ilustrat de spectacolele folclorice oferite de televiziunea română, în care cîntăreţele şi dansatoarele se fardau strident şi purtau pantofi cu toc… Astăzi, poate că modele de atunci au mai trecut, s-au mai schimbat. Au apărut, în schimb, altele, mai… stilizate şi postmoderne, pe măsura timpurilor pe care le trăim: decoraţiunile etno gen Bam Boo sau chiar IKEA, universale şi bune pentru casele de vacanţă; cămăşoaiele mai curînd hippie, potrivite în orice situaţie; platoul „ţărănesc“ cu şunculiţă şi brînză de burduf; muzica lăutărească, cu varianta extremă – manele… Toate dovedind că „satul la oraş“ rămîne un fenomen. Care merită analizat şi studiat: ceea ce se întîmplă, parţial, în numărul de faţă, la ideea colaboratoarei noastre Silvia Cazacu.