Rulmenți, lanterne și șuruburi

Imediat după Revoluție, vecinii, rudele și părinții colegilor mei au început să călătorească „cu afaceri“. Un comerț ambulant internațional a pus stăpînire pe micul oraș de provincie și orice loc în care se putea face un ban devenea peste noapte un tărîm al făgăduinței.

La unguri, la sîrbi, la turci, nu contau distanțele. Oamenii își făceau bagajul, îndesau tot felul de obiecte în plasele albastre, cadrilate, de rafie, cu fermoar, și porneau la drum.

În fiecare piață se căuta cîte ceva. La piețele sîrbești „mergeau“ mărunțișurile, hîrtia igienică și sticlăria. În cele ungurești lanternele, lacătele, șuruburile. Iar la turci, habar n-am de ce, erau la mare căutare rulmenții de mașină.

Ai mei n-au fost întreprinzători și am suferit un pic, cînd îi vedeam pe cei din jurul nostru că prosperau. Părinții prietenei mele își abandonaseră serviciile și plecau cu săptămînile de colo-colo. Cînd și-au luat Mercedes-ul alb, impunător, un model antic, lumea se oprea și se uita după ei.

Dacă erai perseverent și aveai noroc, strîngeai bani mulți, mărci prețioase, cu care puteai cumpăra orice în tranziție.

Într-o zi, nu mai știu ce s-a întîmplat, dar taică-miu a trebuit să salveze un transport la turci: să preia marfa mătușii mele, să se urce în autocar și să ajungă la Istanbul, în bazar, s-o vîndă. A plecat cam îndoit, avea emoții. Seara dinainte am mîncat, mama și-a făcut planuri: „Dacă te descurci, poate te mai duci apoi și pe cont propriu“. El n-a zis nici da, nici nu. Și-a luat pachetul cu mîncare, vreo zece sendviciuri aranjate frumos într-o pungă de plastic, și-a verificat sacoșa și a plecat spre miezul nopții. Știam că se va întoarce peste vreo cinci zile. Am stat cu inima strînsă și ne-am rugat să reușească.

Nu putea fi tata mai nepriceput decît toți ceilalți negustori. Mai ales că-mi doream cu cerul și cu pămîntul niște blugi prespălați și o pereche de adidași albi, Puma. Mi l-am imaginat cu rulmenții ăia întinși pe tarabă, cum va negocia într-o limbă necunoscută, cum vor veni niște mușterii și vor cîntări din priviri marfa lui și o vor considera cea mai bună, iar asta însemna că îi vor rămîne și lui niște bani.

De adus mi-a adus ce-mi dorisem, doar că, după această călătorie, tata a rămas dator vîndut. A dat rulmenții sub prețul pieței și a mai și împrumutat ceva de la alți colegi negustori.

Mult mai tîrziu mi-a povestit de nopțile negre, cu mirosul lor de ciorapi obosiți, de camerele insalubre pe care le împărțeau cîte trei-patru bărbați, în acele excursii. N-a văzut nimic din oraș, ar fi putut fi oriunde. Doar un du-te-vino de oameni veniți de peste tot, cu marfa lor tristă, înspăimîntați că n-or s-o vîndă și că or să piardă banii investiți. Uneori tata visează că se plimbă pe străzile Istanbulului și că a vîndut cu un preț bun toți rulmenții din lume.

Foto: Jorge Láscar, flickr