Ronduri pe punte

Îmi aprind o țigară. E a treia într-o oră și ceva. De la tensiune mă dor tîmplele, iar de la temperatură transpir și salopeta mi se lipește de spate. În picioare am safety shoes mai mari cu un număr. Trag un fum și mă uit spre sud. Nu se vede nimic. Mă aflu pe un vapor lung de 230 de metri, încărcat cu aproape 2000 de containere, care staționează la ancoră în apele Coastei de Fildeș. În apropiere e portul Abidjan, aflat la nord. E ora 21,10 și mai am trei ore de safety rounds, adică ronduri pe punte de la prova la pupa și de la tribord la babord sau invers, cu ochii larg deschiși în întuneric, să detectez din timp orice ambarcațiune care se apropie de navă. Sau orice persoană care s-a urcat deja la bord.

Toate ușile castelului, unde doarme echipajul, sînt încuiate, pentru că țărmul Africii de Vest e cunoscut pentru piraterie, la fel ca apele somaleze sau strîmtoarea Malacca. Nava trosnește metalic din suprastructură, în funcție de valuri, iar generatoarele diesel de la pupa huruie asurzitor cînd trec pe lîngă ele. La fel și ventilatoarele reefer-elor, dispersate longitudinal și vertical pe navă, așa că atenția auditivă în noapte iese din calcul, pentru că se aud doar astea. În mod incredibil, dar explicabil, pe vapor simți rar zgomotul și mirosul mării, cum se întîmplă la plajă. Dau o tură vaporului cu mintea în derivă. Sînt paznic, sînt singur, cu monologurile din mintea mea.
În nord, la mai puțin de două mile distanță, țărmul împădurit se termină cu o plajă roșie și îngustă pe care am zărit-o ziua, cînd am ajuns, însă mai la est se văd luminile portului și orașul. Macarale, clădiri joase, hale, nimic interesant de la distanța asta. Însă Abidjanul e o colecție fascinantă de mahalale colorate și prăfuite cu miros necunoscut, străzi desfundate cu mașini ieftine și vînzători ambulanți cu de toate. Există și un district luxos în care locuiesc francezi, cel puțin un mall și mai multe hipermarket-uri cu prețuri mai mari ca în România. Orașul e o mostră de Africa urbană, dar cumva primordială, fascinantă, cu urîțeniile și frumusețile ei cu tot. Prăpastia dintre bogați și săracii care trăiesc de pe o zi pe alta, care acceptă orice li se oferă, e șocantă. Dacă mahalalele te sperie, grădinile, clădirile înalte și vilele confirmă că s-ar putea să fim departe de momentul în care colonialismul francez, sub forma lui actuală, să se fi încheiat.

În apropiere sînt trei vapoare la ancoră care așteaptă să intre în port cînd se luminează. În timp ce străbat puntea navei mă simt ca un soldat care păzește ceva și urmează s-o pățească. Doar că eu nu sînt înarmat. Am o stație atîrnată de gît și un Kindle în buzunarul drept. O dată la 15 minute, ofițerul trei, filipinez, aflat pe comandă, unde e aer condiționat și ușile sînt încuiate, mă întreabă prin stație dacă totul e în ordine. Îi răspund și apoi mă opresc să citesc cîteva minute din cartea The Blind Assassin, a lui Margaret Atwood. Strașnică alegere, structurează cumva timpul, poate trece mai repede. Citesc repede și stresat, ca un student care învață pentru examen, apoi mă uit iar în jur, în întuneric. Parcă mai spre prova s-a auzit ceva. Mă ridic, fac cîțiva pași, mă uit și în urmă și plec mai departe, spre zgomot. Sînt eroul dispensabil dintr-un film de groază. A avut dreptate tipul ăla cînd a spus că totul e relativ. Mai ales timpul e. De pildă, cînd faci sex se topește în prezent, ca și cum ai turna apă într-o sită. Dacă faci safety rounds se dilată. Cînd eram mic asociam Africa cu frica, iar acum, 30 de ani mai tîrziu, am parte de ambele din plin. Trec de locul cu zgomot și mintea pornește iar în derivă. În urmă cu aproape o lună mă aflam într-o mașină care gonea spre portul Tilbury, unde m-am ambarcat pe vaporul aflat acum la Abidjan – rememorez la un moment dat. Mașina lăsa în urmă aeroportul Heathrow, eu lăsam în urmă iubita, jurnalismul, familia, prietenii, pisica și restul. Pentru cel puțin șase luni. Ca și cum n-aș fi fost niciodată. După Tilbury a urmat o salbă de porturi din Franța, Belgia, Olanda, Spania și Maroc. Apoi am coborât în sud, pe coasta de vest a Africii, cu oprire la Dakar, în Senegal. În timpul marșului nu e semnal la telefon, iar Internetul prin satelit, pe care-l folosesc exclusiv pentru mail-uri, merge numai dacă deschid ușa cabinei de șase metri pătrați în care locuiesc. Așa că sînt zile în care mă simt complet izolat, ceea ce mi-am și dorit cumva. Mai sînt trei zile pînă la Crăciun și aici sînt 30 de grade Celsius la miezul nopții. Ajung la prova și mă opresc cîteva minute. E singurul loc unde e complet liniște, numai cablulul semnului „la ancoră“ mai plesnește cînd bate vântul. Anunț iar în stație că totul e în ordine și mai citesc cîteva pagini, apoi plec iar spre pupa privind pe punte și departe, în față și în spate. Orice insectă care bîzîie mă întrerupe. Orice țînțar e un focar de malarie. Repet rondurile de cîteva ori, mă uit la ceas o dată la 
cîteva minute și mai aprind o țigară. Mai am o oră. Pe navă o să-mi petrec iarna, primăvara și începutul verii. Dacă scap.

Spre finalul cartului mă opresc lîngă castel. Mă așez pe o bancă și mă pun iar pe citit, ca studentul stresat. Apoi aud un zgomot de după colț, ca o ușă care se deschide. Deși e cumplit de cald, îngheț. Poate mi-a scăpat ceva? Poate acum e momentul fatidic în care urmează să-mi revăd întreaga viață, ca în filme? Tipul care apare de după colț e în papuci, pantaloni scurți și tricou. În mînă are ceva ce seamănă cu o undiță improvizată. E relaxat, aruncă undița în apă și-mi zice prietenos: Go rest! I look, făcînd un semn cu două degete spre ochi. E marinarul filipinez care mă înlocuiește la safety rounds. Plec să mă încui în cabină, simțindu-mă ca un caraghios care a exagerat întreaga situație. 

Dragoș Nicolae este jurnalist.