Romantism şi proba video

Domnule Sepp Blatter, 
Am citit de curînd că unul dintre motivele pentru care militaţi împotriva folosirii probelor video în corectarea erorilor de arbitraj ţine de natura romantică a acestui sport: dacă pasăm tehnologiei responsabilitatea acestor decizii s-a dus naibii farmecul. Cum nu sînt un cunoscător al romantismului elveţian (există aşa ceva?), n-o să mă apuc să critic această perspectivă; ca un fost jucător mediocru de divizie C – juniori pentru aproape doi ani vă pot spune totuşi că altele sînt motivele care anesteziază pe zi ce trece organul romantic al fotbalului. 

Aş începe cu din ce în ce mai rarele lovituri bătute formidabil de la distanţă prin, pe sub şi peste zid. Mă bucură faptul că şi cîţiva jurnalişti pe care-i apreciez au observat acest lucru. Generaţia mea a crescut pe muzica uralelor de la golurile lui Hagi, Koeman, Hassler, Matthäus, Papin, Romário, Stoichkov şi, un pic mai tîrziu, Del Piero, Djorkaeff, Rivaldo. Mingea catapultată prin acolade fulgerătoare în colţurile cele mai inaccesibile ale porţilor s-a cuminţit astăzi şi stă docilă în ramele unor pase date din prima, spectaculoase dar insuportabil de predictibile. În mod ciudat, echipa Japoniei a fost singura care a practicat cît de cît această lovitură la Campionatul Mondial din Africa de Sud. A mai fost un şut de la distanţă, acela care pentru cîteva zile v-a dat bătăi de cap, cel al lui Lampard, bomba aceea expediată sub transversală – exemplar rar pe care v-aţi decis să nu-l apăraţi de duşmani pentru că, da, nu v-a lăsat romantismul. 

Ar mai fi jongleriile şi pasele şmechere (astăzi rarisime), date cu călcîiul – iar o să-l amintesc pe Hagi, poate şi pe Maradona, Van Basten, Romario, Stoichkov, Gascogne şi Rijkaard. Messi şi Cristiano Ronaldo în care stăteau speranţele unor nostalgici ca mine s-au risipit imediat după terminarea meciurilor din grupe. Să nu-mi scoateţi ochii cu cîteva reuşite izolate, cum am văzut în semifinala Olanda – Uruguay, ştim cu toţii că sînt nişte întîmplări fericite şi nu rodul unui program! 

Dacă aş fi în locul dvs., preocupat de fotbal ca fenomen cultural cum vă ştiu, aş face tot posibilul ca apostolii FIFA să ţină predici şi seminarii internaţionale în care să îşi anunţe îngrijorarea pentru aceste pierderi. Ştiu nişte excentrici care le-ar putea declara la UNESCO parte din patrimoniul imaterial al omenirii. N-aş merge pînă acolo. E-adevărat, fotbalul a evoluat, se joacă şi astăzi poate la fel de spectaculos – vă uitaţi la Champions League? –, dar vă faceţi iluzii dacă credeţi că îl puteţi păstra şi romantic. Fotbalul a devenit în epoca Blatter tributar preciziei, iar dvs. vă chinuiţi să-i salvaţi poezia cu ajutorul nedreptăţii. Halal program! 

Am mai auzit şi că aveţi un argument „antropologic“ (folosesc ghilimelele pentru că urmează o năzbîtie) împotriva probei video: oamenii iubesc fotbalul mai mult decît orice alt sport pentru că regulile jocului nu se schimbă. Mai întîi, dacă-mi permiteţi: zău? În ultimul deceniu au apărut posibilitatea celei de-a treia înlocuiri şi imposibilitatea de a mai pasa cu piciorul direct în braţele portarului. Vi se pare puţin? Vă pare rău? Iată că s-a putut. Dacă tot vă place să invocaţi antropologia ţin să vă spun că, deşi Elveţia nu duce lipsă de antropologi talentaţi, dvs. sînteţi un ageamiu. Antropologia ne învaţă, mai degrabă, că nici o cultură nu refuză împrumuturile şi aglutinările, pentru simplul motiv că ele sînt mecanisme necesare ale societăţilor vii. Aveţi vreo idee cam cîte meciuri ar fi fost televiziunile dispuse să cumpere de la FIFA, dacă fotbalul s-ar mai fi jucat şi astăzi ca la începuturile sale, adică atunci cînd semăna perfect cu rugby-ul? Poate v-ar fi alinat faptul că aţi fost preşedintele simpatic al Federaţiei Sportului Anonim. Vă mai plîngeţi şi că proba video ar fragmenta jocul. Ştiţi ceva? Măcar de-am avea atîtea şuturi de tip Lampard şi situaţii de poartă de tipul celei în care Tevez a marcat primul gol în poarta Mexicului cît să îl fragmenteze insuportabil! Tăvălirile alea interminabile atunci cînd propria echipa e în avantaj nu fragmentează jocul? Aveţi o soluţie la ele? Sau pentru că sînt teatru au şi ele de-a face cu romantismul şi antropologia?

Un coleg de la Muzeul Ţăranului îmi semnala zilele trecute un paradox foarte interesant – în epoca Blatter, fotbalul a devenit parte esenţială a televiziunii contemporane, element inevitabil din calea oricărei telecomenzi şi, cu toate astea, dvs. refuzaţi proba video! Noi, ăştia care n-am avut bani să mergem în Africa de Sud să ascultăm vuvuzelele frăgezind timpanele, dar care umplem cu generozitate de dincolo de ecran, prin mecanismele care vă sînt atît de cunoscute ale consumului de publicitate, conturile instituţiei pe care o conduceţi, am văzut două meciuri diferite de ale dvs. într-o singură zi. Fără să fiu suporter al Angliei, ci doar un fost jucător netalentat de serie C – juniori, dar astăzi un chibiţ profesionist, vă spun că golul lui Lampard ar fi scos din amorţeală un sport pe care l-aţi lăsat pradă tiraniei vuvuzelelor de dragul diversităţii culturale de monolit. 

Dle Blatter, ca să n-o mai lungim, dimensiunea elveţiană a fiinţei dvs. nu are o disonanţă cognitivă cînd spuneţi că erorile au de-a face cu romantismul? Golul anulat lui Lampard şi non-golul lui Tevez v-au inspirat vreun rondel, vreo serenadă, ceva?