„Românilor le e frică de ei înșiși“ – interviu cu jurnalistul Nicolas DON

4 iulie 2018   Tema săptămînii

Statistic, la nivel european, fricile majore, în prezent, sînt terorismul și frica de migranți. Care credeți că este mai acută?

Vorbind despre migranți trebuie să avem în vedere un aspect extrem de important, care împarte, cumva, „fricile“ europene în teritorii geopolitice. Pe de o parte, avem state precum Germania, Franța, Spania, Italia, care au primit valuri de migranți și acum se confruntă cu efectele acestei „invazii“, și unde frica de terorism a trecut pe plan secund. Pe de alta, avem și grupul de la Vișegrad, Polonia, Slovacia, Cehia și Ungaria, care au refuzat categoric acest lucru, fricile lor fiind de cu totul altă natură. În acest context, al fricii față de migranți, România a jucat cel mai echilibrat: a primit, dar a primit puțini.

Această frică de migranți este justificată?

E foarte greu de spus. Pentru asta ai avea nevoie de date, de statistici, or, prin lege, în Franța, este interzis să faci categorisiri etnice. Este, însă, de necontestat apariția unei atitudini negative, din ce în ce mai vehemente. Chiar acum cîteva zile, poliția franceză a dejucat un complot al unui grup, de vreo zece oameni, care plănuia un asalt contra unei comunități de musulmani. Și cred că vor fi din ce în ce mai multe cazuri de acest fel, de vreme ce pornirile rasiste capătă amploare, iar proverbiala toleranță se cam duce pe apa sîmbetei. Cînd ajungi să închizi piscine, pentru ca femeile musulmane să poată face baie singure, sau cînd există cafenele în suburbiile Parisului unde femeilor, indiferent de cultură sau religie, le e interzis să intre, începi să ai o problemă culturală și socială reală – resimțită de francezi ca o agresivitate la adresa stilului lor de viață. Simboluri, comportamente, veșminte – le vezi peste tot azi în Paris, dar ele sînt tolerate din ce în ce mai greu.

Totul se traduce, de fapt, prin mentalitatea: „Noi i-am primit cu brațele deschise, într-o societate tolerantă, iar ei vor să ne schimbe modul de viață, să ne impună cutumele lor și, mai mult, să ne omoare pentru ceea ce sîntem noi“ – iar aici este vorba despre revolta franceză, o revoltă pe care o văd acutizată și printre expați, care fiind și departe de casă, e normal să se îngrijoreze de schimbările care au loc în țara lor. Atentatele din noiembrie 2015, cînd au fost atacate, printre altele, o serie de restaurante și cafenele, au lovit în inima stilului de viață al francezilor. Să ieși la cafenea este în ADN-ul nostru, or, să-ți fie frică s-o mai faci e de neacceptat. Iar aici se produce temerea, din care derivă o rezistență din ce în ce mai puternică.

Care sînt efectele acestei temeri?

Episoadele de violență ale francezilor față de migranți sînt izolate, nu este vorba despre un fenomen. Dar există, la nivel de mase, acel „ras le bol“ – adică un „m-am săturat“, un semn că s-a atins nivelul critic al capacității de a tolera. Ceea ce se va traduce prin schimbarea culorii politice, pentru că extrema dreaptă, care, deși e în scădere în Franța, din cauza proastei conduceri, Marine Le Pen pierzînd bătălia electorală cu Emmanuel Macron, e totuși pe cale de a se reconstrui și de a primi noi adepți. Treaba cu „societatea deschisă“ nu prea mai ține la mase, nici în Franța, nici în țările care au primit mulți migranți, precum Germania, Spania sau Italia.

Să înțeleg că a fost un exercițiu destul de dur al testării nivelului toleranței?

Un exercițiu care nu a prea ieșit. Cînd ai cartiere întregi în Paris unde nu te simți în siguranță pentru că ești femeie, porți rochie scurtă sau fără mîneci, chiar dacă nu te bate nimeni, simți agresivitate, și e normal să-ți fie frică să mai calci pe acolo. Or, să ți se interzică libertatea culturală și individuală cînd ești la tine acasă, doar pentru că ai fost tolerant, asta nu este o chestiune pe care s-o digeri prea ușor. E o tensiune reală, care se amplifică. Chiar zilele astea, în Franța a izbucnit un mare scandal pentru că la Bataclan a fost autorizat un concert al unui cîntăreț francez, de origine arabă, un artist care e contra laicității tradiționale franceze. Totul în numele libertății de exprimare. Însă, în contextul actual, chestiunile astea, care se doresc a fi corectitudine politică, nu prea mai funcționează, lezează și provoacă prea multe sensibilități.

Este o situație pe care o întîlnim și în Germania?

Acolo avem alt background. Pe de o parte, vorbim despre un trecut care îi face să fie foarte atenți la manifestările extremiste. Pe de alta, despre faptul că ei au avut deja experiența cu imigranții turci. Comunitatea turcă era, pe vremuri, puțin vizibilă în viața publică și, deși existau cartiere întregi, în special în Berlin, nu existau ciocniri. Acum, însă, cu explozia demografică și cu radicalismul prezent în Turcia, plus noul val de migranți din 2015, au apărut și fenomenele adiacente – să nu uităm de scandalul agresiunilor sexuale din noaptea de Revelion de acum cîțiva ani, sau de măsurile luate de către autoritățile din Köln în timpul Carnavalului, cînd au creat o „zonă securizată pentru femei“.

Este o atmosferă care irită din ce în ce mai mult, ideea că, deși ești la tine acasă, musafirii te obligă să joci după regulile lor. Nu prea poți înghiți faptul că cineva vine și îți schimbă sistemul valoric, doar pentru că tu trebuie să fii corect politic, tolerant și să accepți cutumele musafirului.

Rezumînd, vorbim despre o temere provenită din revoltă, iar rezultatul, pe termen mediu și lung, va fi o inevitabilă creștere a dreptei extreme, ceea ce va duce la o închidere a Europei, la un soi de trumpism. Personal, nu sînt deloc optimist, mai ales că discursul public privind toleranța și înfrățirea între popoare este din ce în ce mai puțin acceptat. Cum se spune, teoria ca teoria, dar practica mă omoară.

De la fricile europenilor, aș vrea să ajungem în România. Cînd v-ați mutat în România, acum 12 ani, care erau fricile majore de care v-ați lovit?

Am descoperit, cu ochii de adult, România după ’89. M-a frapat atunci complexul de inferioritate, combinat cu cel de superioritate, și un soi de frică provenită din decalajul față de ceea ce se întîmpla în realitatea exterioară. Anecdotic, dacă vreți, primul obicei care mi-a sărit în ochi, ca un soi de simptom al fricii mai de substanță, a fost frica părinților de a nu le „răci“ copiii. Vedeam, în plină vară, copii încotoșmănați, ca să nu le fie frig și, totodată, am aflat de acea frică pur românească: să nu te tragă curentul.

Lucrurile astea erau noi pentru mine, dar descopeream, dincolo de amuzament, ceva extrem de interesant: și anume că regimul comunist a funcționat ca un soi de congelator asupra mentalității unei nații întregi: a înghețat, timp de zeci de ani, capacitatea de a evolua, de a te raporta în termeni firești la realitatea din jur. Era ca și cum ai elibera din închisoare un om, după 45 de ani, într-o societate mult schimbată.

Pe scurt, am descoperit că românilor cel mai frică le este, de fapt, de ei înșiși. Iar de aici derivă o sumedenie de alte frici: frica de inițiativă, frica de a-ți asuma responsabilitatea, neîncrederea în sine. Este un soi de cultură a protejării față de exterior, întărită de comunism, unde totul se întîmpla la tine acasă, toți șușoteau în bucătărie, departe de sufragerie. Unde aveai telefonul care putea fi ascultat.

Deși susținem că ne-o dorim, ne este frică de schimbare?

Am descoperit această frică, foarte șocat, în prima campanie electorală de după ’89 din România. Vă amintiți sloganul? „Un președinte pentru liniștea voastră“ – Iliescu obținînd atunci un rezultat zdrobitor. Sloganul respectiv traducea, de fapt, frica românilor de schimbare. Paradoxal, după picarea unui regim ca acela comunist, majoritatea dorea, de fapt, liniște. Pentru că schimbarea aduce cu sine orice altceva, dar nu liniște.

S-au mai schimbat lucrurile între timp? Care credeți că sînt pericolele reale din societatea românească?

Se tot spune că România face un pas înainte și doi înapoi. Ceea ce e extrem de adevărat și de vizibil în prezentul pe care îl trăim. Acea frică de străini de după ’89, acel „Nu ne vindem țara“ se traduce azi prin retorica preluată de politicieni, via naționalism, un trend, de altfel, est-european – iliberalismul asumat, neîncrederea față de instituțiile europene, străinii care au venit să ne cotropească etc. În România, sperietoarea cea mai des invocată, în prezent, e Soros, care nu e doar ungur, dar și evreu – ignorîndu-se sistematic ce a făcut omul acesta pentru toată societatea est-europeană, investind masiv în educație.

Din punctul meu de vedere, fricile majore – temerile de care este conștientă, din păcate, doar acea minoritate care se încăpățînează să iasă la proteste – sînt lipsa de implicare și lipsa de educație care determină acțiunea civică.

În plus, România este o țară care nu are o opoziție politică funcțională. Iar asta ar trebui să fie principala neliniște. Problema nu e „statul paralel“ sau alte gogoși de genul acesta, ci dezbaterea publică poluată în permanență de fake news și manipulări; dincolo de vorbe, în momentul acesta, nu există, de fapt, nici o alternativă politică capabilă să guverneze de o manieră eficientă.

a consemnat Stela GIURGEANU

Mai multe