Românii între etnie și naționalitate – o analiză psiho-culturală
(...)
Tema generală a acestor conferinţe, „Aproapele de departe“, cu un accent pe diaspora, migraţie, exil, este o temă atît de ofertantă încît n-am putut să refuz cînd am primit invitaţia. În ceea ce mă privește, mă voi focaliza pe aspecte psiho-culturale, încercînd să fac o comparaţie între ce avem în ţară şi ce există în diaspora, și vă spun de la început că, deşi mi-am propus iniţial să vin cu o teză foarte clară pe care să o argumentez, m‑am răzgîndit în cele din urmă. Precizez că psihologia pe care o practic eu are un pronunțat caracter experimental și se bazează mult pe date, pe rezultate ale măsurătorilor și pe statistică. Aşa cum, în 2015, cînd am scris Psihologia poporului român, nu existau prea multe studii în ţară și am preluat majoritatea datelor din literatura internaţională, nici despre diaspora românească nu avem multe studii riguroase azi, în 2021. Așa că mi-am propus să vă prezint mai degrabă o serie de ipoteze, urmînd ca studii viitoare, făcute de mine sau de altcineva, să le valideze sau nu.
În psihologie este foarte important să-ţi precizezi termenii. Mi s-a întîmplat de multe ori să dezbat cu cineva chiar în contradictoriu anumite teze, fiind sigur că vorbim despre același lucru, ca la sfîrşit să-mi dau seama că aveam în vedere sensuri şi semnificaţii diferite ale acelorași concepte. De aceea, cînd vorbesc în această prezentare despre etnie, am în minte o definiţie care cumulează trei componente: i) o origine pe care ţi‑o asumi, fie ea și istorică, mai mult sau mai puțin mitologică; ii) anumite practici psiho-socio-culturale, istorice şi antrenate de-a lungul timpului care generează o oarecare diferenţă faţă de ceilalţi; iii) limba. Precizez că nu pentru toate etniile toate cele trei sînt la fel de importante. Unele etnii se definesc mai mult printr-o componentă sau alta, dar altele, precum cea a noastră, le combină pe toate trei, iar limba apare ca un element esențial.
Cînd vorbesc despre naţionalitate, mă refer la conceptul francez mai degrabă, care se leagă de cetăţenie, adică am în vedere o relaţie juridică pe care individul o are cu un stat.
Voi vorbi, de asemenea, despre atribute psiho-culturale. Multă lume mă întreabă de ce tot spun „psiho-culturale“ și nu spun pur și simplu „psihologice“. Pentru că un atribut psiho-cultural este un atribut psihologic care ajunge, prin generalizare, un atribut al unui grup larg, de relevanţă socială, şi interacţionează direct cu o serie de elemente de natură culturală, cum ar fi valorile, atitudinile sau axiomele sociale. Şi atunci, unele atribute psihologice, cum ar fi, spre exemplu, încrederea sau creativitatea, capătă funcţie psiho-culturală. Altele, cum ar fi memoria sau atenţia, n-au această funcţie psiho-culturală și rămîn atribute psihologice.
Odată precizați aceşti termeni, să revenim la tema acestei prezentări. Dacă ne concentrăm asupra diasporei românești – şi mai stau un pic în jurul definiţiilor –, o să observăm că sociologii tind să nu vorbească de „diaspora românească“, ci să vorbească despre „diaspore româneşti“. Ei încearcă să ne spună că, din punct de vedere sociologic, n-avem un profil unitar, de grup, ci avem mai multe profiluri diferite. Diaspora, în sens general, înseamnă un grup etnic care se află în afara ţării de origine. Acel grup etnic se poate referi la cei care au plecat din ţară, dar şi la urmaşii lor, adică oameni care n-au fost niciodată în ţară, dar se identifică etnic cu ţara respectivă. Conform datelor disponibile – care se referă la anul 2019, fiindcă după pandemie s-or fi întîmplat multe lucruri interesante cu diaspora, dar nimeni n-a apucat încă să le măsoare –, avem în lume aproximativ patru milioane de români pe care am putea să-i considerăm „în diaspora“. La nivel informal, se vorbește despre cinci-șase, pînă la șase milioane. Precizez că nu includ aici pe românii sau pe indivizii care se definesc ca atare din Republica Moldova şi comunităţile tradiţionale din jurul granițelor noastre, adică din Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria. Din datele disponibile, acești români din diaspora se află în Italia (cam 33-35%), Spania (19%), Germania (18%), Marea Britanie (12%), Franța (4%), Austria și Belgia (3%), țările scandinave (2%), ceilalți fiind împrăștiați în restul lumii. Deci, practic, 80% din ceea ce noi considerăm astăzi diaspora românească se află în patru ţări: Italia, Spania, Germania şi Marea Britanie.
Desigur că în toate țările avem diferite diaspore, sociologic vorbind. Există români care se definesc ca atare plecați din țară în vremea comunismului, mai ales din motive politice. Poate că mai există, încă, și români plecați din țară în interbelic. Urmașii acestora desigur că trăiesc și unii dintre ei se definesc drept etnici români. Și avem, desigur, cea mai mare parte a diasporei, români plecați după 1990, care au alt gen de raportare la țară și, la rîndul lor, acești români au început să aibă urmași care au și ei o raportare proprie la etnia română. Printre aceștia, sigur că cei plecați după 2007, adică după intrarea României în UE, au un profil aparte.
Cum arată din punct de vedere sociologic aceste „diaspore“? Precizez că vorbim despre un profil statistic. Adesea, cînd prezint date de acest gen, se ridică cineva din sală și spune: „Eu fac parte din această categorie, dar nu sînt așa cum ați descris-o“. Sigur că orice profil statistic nu e atotcuprinzător și, lucrînd cu date statistice, trebuie să fim conștienți de asta. Datele statistice sînt esențiale ca să putem discuta relevant despre comunități și sînt foarte puțin importante pentru discuția unor cazuri individuale. Vorbind despre diaspora, vorbim despre o comunitate, deci vorbim despre un profil sociologic statistic. Așadar, de ce „diaspore“? Pe lîngă diferențele generate de momentele istorice diferite ale plecării din România, avem și diferențe în funcție de țara în care există diaspora.
Dacă vorbim de cei din Italia, profilul sociologic arată că lucrează în sectoare mai degrabă domestice, iar ocupaţiile nu au un nivel foarte înalt de calificare. Cei din Spania lucrează în sectoare legate de agricultură, iar nivelul de calificare poate să ajungă pînă la un nivel mediu, nu mult mai ridicat. În Germania, sectorul de activitate principal este tot legat de agricultură, iar nivelul de calificare este mediu, dar ponderea forței de muncă ceva mai înalt calificată este mai crescută. În Marea Britanie, sectorul construcţiilor oferă predilect locurile de muncă pentru români, iar calificarea rămîne la nivel mediu. În fine, în ţările scandinave, în Elveţia, Irlanda și, desigur, Statele Unite, profilul ocupațional al românilor indică o predilecție pentru domeniul serviciilor, iar calificarea este la nivel mediu și nivel superior, fiind ceva mai înaltă. Repet, asta nu înseamnă că nu găsim în Italia savanți români, intelectuali de înaltă ținută sau, în țările scandinave, lucrători în agricultură; vorbim despre profiluri sociologice, statistice.
Acest gen de diferențe generaționale, ocupaționale, de nivel de instruire îi fac pe sociologi să vorbească despre „diaspore“ mai degrabă decît despre „diaspora“. Numai că eu, ca psiholog, am o abordare complementară sociologiei. Eu nu mă uit prin prisma atributelor sociologice, ci mă uit prin prisma unor atribute psiho-culturale. Spre exemplu, ce văd eu în cele patru ţări în care se află 80% din diaspora românească? Văd spații în care românii se caracterizează psiho-cultural prin două atribute fundamentale care sînt chiar cele ce definesc profilul occidental.
Primul este specific individului autonom. Românii din aceste patru țări sînt un grup care se constituie mai degrabă în logica grupurilor de indivizi autonomi, care este chiar logica construirii societăților occidentale. Un grup de indivizi autonomi este acela în care ei nu se cunosc, dar descoperă în practica socială că au valori comune şi formează comunităţi puternice pe baza acestor valori. Acest gen de logică asigură deopotrivă funcţionarea grupului şi emanciparea individului. Un astfel de tip de comunitate este foarte solidar în interior, membrii se ajută unii pe alţii, dar este deschis şi pentru cei din afara grupului, fiindcă oricine care împărtășește valorile grupului este binevenit în grup. Această logică de organizare a grupului este specifică lumii occidentale și este diferită față de logica de organizare a grupului din interiorul României. La noi, grupul social se organizează într-o logică colectivistă. Adică grupul este constituit în logica familiei extinse, pornind de la relaţii de cunoştinţe, prietenii, relaţii anterioare. Ca să fim un grup, trebuie fie să ne lege fie relația de familie, fie să ne cunoaștem în prealabil. Un grup de tip colectivist generează solidaritate între propriii membri, dar este închis spre cei din afară; ei sînt „ceilalţi“, sînt altfel, nu fac parte din colectivul nostru.
Într-o structură colectivistă, individul trebuie să servească mai degrabă grupul, iar grupul nu permite emanciparea individului. Aceasta este diferența fundamentală în privința consecințelor ce decurg din cele două tipuri de organizare socială. Așadar, diaspora românească din aceste patru țări occidentale este, mai ales, organizată după logica individului autonom, spre deosebire de comunitățile din țară.
Al doilea atribut psiho-cultural de găsit în diaspora românească din cele patru ţări, de asemenea specific acelor țări și nu neapărat României, este concentrarea scăzută a puterii sociale. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în anumite societăţi, în anumite culturi, cîţiva, puţini, ocupă poziţiile de influenţă şi de putere şi diferenţa între ei şi ceilalţi este foarte mare, adică ceilalţi aşteaptă să li se spună ce să facă și cînd să facă, cum să facă, nu au iniţiative proprii – domină ideea de „şef“. Cel de la nivel de vîrf nu ne reprezintă neapărat, dar el este „şeful“ nostru.
România are un indice foarte crescut de concentrare a puterii sociale, unul dintre cele mai mari din Uniunea Europeană. În aceste ţări, puterea este distribuită mai degrabă decît concentrată. În Germania şi Marea Britanie asta este evident, e drept că în Spania şi Italia puterea socială este un pic mai concentrată decît în celelalte două, dar oricum nu atît de concentrată ca în România.
Românii din diasporele româneşti se ciocnesc în aceste ţări de un anumit profil psiho-cultural definitoriu pentru toate instituţiile şi practicile din ţările respective. Din perspectivă psihologică, diasporele românești capătă aspecte comune și devin diaspora românească pentru că sînt sub influența acelorași două atribute specifice tuturor țărilor occidentale, deci și țărilor în care românii sînt prezenți: individul autonom și puterea socială descentralizată. Astfel, acești români asumă împreună experiența occidentală a emancipării individului şi slaba toleranță la ideea de „șef“.
Sigur că ceea ce spun este o ipoteză. A măsurat-o cineva? E drept că nu. Sau, mai precis, nu ca atare. Dar dacă ne uităm la alegerile din 2014 şi 2019, vedem ceva interesant: localităţile din care mulţi au plecat în afara ţării au votat masiv cu partide care aveau în discursul propriu ideile europene de modernizare și dezvoltare. Precizez clar că eu nu fac aici o judecată, nu vorbesc în termeni de „așa e bine“, „așa e rău“ sau „anumite localități au votat mai bine decît altele“. Eu fac un discurs pur descriptiv. Revenind la alegeri, rezultatul statistic clar arată fie un efect direct al experienței oamenilor din diaspora care, probabil, s-au întors în ţară şi au votat, fie un efect indirect al acestei experiențe, transmisă cumva către rudele sau cunoştinţele rămase în țară ale acestor români. Cu siguranță, diaspora în ansamblul ei are un rol de modernizare a României.
Atrag atenția asupra unui lucru foarte important: un profil psiho-cultural nu este bun sau rău în sine. Eu cînd vorbesc despre organizarea societății pe baza individului autonom și a deconcentrării puterii sociale nu demonizez valorile legate de colectivism şi de concentrarea puterii. Spun un singur lucru, însă: dacă am cerut să intrăm și am fost primiți într-un spaţiu vestic care este caracterizat de nişte valori de un anumit tip, este absurd să susținem valori contradictorii. Și e nu doar absurd, e contraproductiv, pentru că dacă o facem vom fi mereu marginali și frustrați. (...)
Daniel David este profesor de psihologie clinică și psihoterapie la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj, fiind și rector al Universității.
Foto: Ciprian Hord