România şi refugiaţii din Pandemonium

Se spune că secolul XX a fost, între altele, și secolul refugiaților. Războaiele mondiale, crizele economice și politice, implozia unor imperii sau regimuri politice, dictaturile, extremismele și persecuțiile au dislocat zeci de milioane de oameni, risipind comunități, cariere, averi. Oameni obișnuiți măturați de istorie au devenit, dintr-odată, „probleme“ pentru alte state. Primul Război Mondial a transformat în refugiați aproximativ trei milioane de oameni, iar revoluția bolșevică, alte trei milioane. Alții vorbesc de şase milioane de refugiați doar în cazul disoluției Imperiului Țarist. Apeogeul crizelor umanitare a fost atins după al Doilea Război Mondial, cînd în jur de 30 de milioane de suflete au fost puse pe drumuri.

Soldații celor două războaie mondiale au parte de monumente și evocări elogioase. Despre victimele civile ale războaielor – rezultate în urma impunerii doctrinei „războiului total“, pentru care nu există mari diferențe între combatanții în uniformă și populația civilă, și a raționalizării militare a ideii „dușmanului din interior“ – se vorbește prea puțin.

România a fost parte în această istorie bulversată. Un episod cu totul uitat este legat de urmările Primului Război Mondial și ale revoluției bolșevice din Rusia (războiul civil, comunismul de război și valul de pogromuri din partea de vest a fostului Imperiu Țarist, comise de toate taberele implicate în conflict). Tulburările și persecuțiile au provocat un exod în masă al civililor, cei mai mulți evrei, dar și ruși sau ucraineni, care au luat calea Vestului. România, adică România Mare rezultată din tratatele de pace, a fost un loc de refugiu sau tranzit pentru 50-100.000 de oameni.

Majoritatea refugiaților erau evrei pentru că și în timpul Marelui Război, și în timpul războiului civil au fost ținta unor atrocități de neimaginat. Un prim mare val de violențe s-a înregistrat în 1915: peste o sută de pogromuri, în mai multe provincii ale Imperiului. Spre deosebire de pogromurile din 1881-1884 și 1903-1906, de data aceasta militarii au fost principalii agresori, în special cei cazaci. Pogromurile au con­ti­nuat și după disoluția Imperiului Țarist și a armatei țariste, ca efect al mișcărilor revoluționare din 1917.

Războiul civil ce a urmat a transformat teritoriul fostei Zone de Rezidență – din partea de vest a Imperiului Țarist, unde au fost masați evreii începând cu secolul al XVIII-lea – într-un Pandemonium (Boris Souvarine). Fostul Imperiu a ajuns un tărîm al fărădelegii, răvășit de confruntările nenumăratelor grupări rivale, de abuzuri ale autorităților vremelnice, de jafuri, violuri, dezordini de tot felul și pogromuri.

Agresiuni împotriva evreilor au fost comise peste tot, de către toate taberele aflate în conflict, inclusiv de către bolșevici, care oficial denunțau antisemitismul. Cele mai multe pogromuri au fost produse de tabăra Albilor, în special de cazaci, care au fost mobilizați de o combinație între antisemitismul tra­di­țional și noua propagandă împotriva „iu­deo-bolșevismului“. A rămas în analele cruzimii pogromul de la Krivoi Ozero, din decembrie 1919, cînd cazacii din trupa lui Denikin au torturat și au mutilat sute de evrei, mulți dintre ei copii și femei, după care au lăsat cadavrele neîngropate, să fie mîncate de cîini și de porci, și au organizat un bal sinistru în care lumea bună din zonă să vadă grozăvia.

Ca urmare a atrocităților de acest fel, zeci de mii de oameni au luat-o din loc, spre Vest. Dincoace de Nistru, deși locurile au fost afectate de război, era incomparabil mai multă stabilitate, asigurată de trupele și autoritățile române, cu ajutorul aliaților.

Bucureștiul se temea că anarhia și comunismul se vor răspîndi pe teritoriul țării. Armata și Siguranța au primit puteri extinse și, în mai multe zone din Basarabia, a fost instituită starea de asediu. Anticomunismul, grefat pe tradiționala rusofobie, era deja un element fundamental în cultura politică românească, iar politicienii erau cu toții de acord că este nevoie de măsuri excepționale pentru combaterea bolșevismului. Participarea la înfrîngerea regimului comunist de la Budapesta a întărit convingerea în rîndul multor decidenți politici și militari că au un rol istoric în stăvilirea bolșevismului.

Pentru o astfel de gîndire, valurile de refugiați care se revărsau peste graniță erau un coșmar. Înainte de a vedea problema umanitară, autoritățile române au rămas fixate asupra problemei de securitate. Era cunoscută intenția liderilor bolșevici de a exporta revoluția și fuseseră demascate și cîteva acțiuni destabilizatoare, dar pericolul era exagerat și generalizat. Refugiații erau priviți cu suspiciune, ca potențiali spioni și sabotori. După ce îi bănuiseră pe evreii regățeni, în timpul Războiului, de filogermanism, autoritățile îi suspectau acum pe toți evreii din fostul Imperiu Țarist de filorusism și filobolșevism. Pînă și agențiile de întrajutorare erau văzute ca oficine de spionaj.

Citite azi, rapoartele militare și po­li­ție­nești din acea perioadă par inepte pentru că abundă în presupuneri panicarde, aprecieri ignorante și generalizări scandaloase. Nu este de mirare că, în numele stării excepționale, s-au comis multe abuzuri – expulzări numeroase, interogatorii brutale, execuții sumare, jafuri sub pretextul rechiziționării etc.

Statul român s-a sustras de la suportarea costurilor, întreținerea refugiaților evrei căzînd în sarcina organizațiilor evreiești interne și internaționale. Wilhelm Filderman ne-a lăsat mărturii, în memoriile sale, despre calvarul obținerii și organizării ajutoarelor (apreciate la valoarea, enormă pentru acele vremuri, de 60 de milioane de lei pentru 50.000 de refugiați).

Cei mai mulți refugiați evrei s-au așezat inițial în Basarabia, care le era mai familiară pentru simplul motiv că și teritoriul dintre Prut și Nistru făcuse parte din Zona de Rezidență țaristă. Autoritățile militare și polițienești bombardau cu solicitări Bucureștiul pentru a-i muta din zona de graniță sau de a-i expulza, in­sis­­tînd mereu asupra pericolelor ridicate de prezența unui corp masiv de străini într-o provincie încă neasimilată.

Organizațiile evreiești cereau, în schimb, ca oamenii să fie lăsați pe loc, arătînd că incidentele de securitate nu au fost numeroase, că refugiații au ajutat la ameliorarea situației Basarabiei, pentru că au venit cu un capital pe care l-au investit în întreprinderi industriale și comerciale, contribuind la întărirea clasei micilor producători. Degeaba, obsesia purității etnice și paranoia cu spioni și teroriști au fost mai importante pentru gîndirea politică de la noi. O parte au fost mutați înspre interiorul țării, în general în locuri insalubre. Alții au fost expulzați în locurile de unde au venit. Cei mai mulți au fost grăbiți să plece din țară, în SUA, Palestina sau alte locuri.

O altă criză a refugiaților cu care s-a confruntat statul român s-a produs în iunie 1940, după ultimatumul sovietic ce a dus la cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În răgazul de cîteva zile dat de sovietici, zeci de mii de oameni s-au năpustit asupra frontierelor de o parte și de alta, unii pentru a se refugia în Uniunea Sovietică, alții pentru a trece în România. În prima categorie erau în special basarabeni, precum și ruși sau ucraineni care doreau să se întoarcă acasă și evrei care sperau să scape de persecuțiile statului român. Venind în sens invers erau români care avuseseră locuri de muncă în teritoriile ce reveneau, după ultimatum, sovieticilor. S-au dat indicații clare ca evreii să nu fie primiți în România. În special evreii înstăriți ar fi vrut să fugă de comuniști, știind că riscă deportarea; nu au fost primiți și au fost, într-adevăr, deportați imediat în Siberia, cu miile, de către sovietici.

Cel mai grav este că autoritățile române au refuzat să admită că există o criză a refugiaților. Despre cei care doreau să plece din România spuneau că au fost amăgiți de comuniști și de evrei și i-au tratat ca trădători. Refugiații strigau că fug de abuzuri, de corupție, de sărăcie și persecuții, dar vocea lor nu s-a auzit. Politicienilor români nu le venea să creadă că, în ciuda discursului virulent anticomunist de la noi, lumea era totuși tentată de „paradisul“ comunist. Reprezentanții autorităților române și militarii care s au retras din Basarabia și din nordul Bucovinei au fost șocați de ostilitatea localnicilor, fie ei țărani basarabeni, orășeni evrei, ruși sau ucraineni.

Militarii români s-au răzbunat pe evrei. Unii au fost aruncați din trenuri, alții omorîți și jefuiți pe drumul retragerii. Pogromul de la Dorohoi și masacrul de la Galați au fost cele mai grave episoade.

La Galați, mai multe mii de persoane care doreau să se refugieze în Uniunea Sovietică au fost blocate în zona portului. Unii au fost ținuți pe vase în larg, fără apă și mîncare. O parte au fost închiși într-un lagăr încropit, la fel, fără apă și mîncare. Cînd cei închiși au protestat împotriva condițiilor, militarii români au deschis focul în plin. Cel puțin 400 de persoane – evrei, basarabeni, ruși – au fost măcelărite. Despre acest episod rușinos, elevii nu învață la școală.

Adrian Cioflâncă este director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.

Foto: I. Moldovan