România necrofagă

24 august 2010   Tema săptămînii

Japonezul are o vorbă: moartea achită toate datoriile. Românul invocă moartea în cel mai imoral mod atunci şi, de obicei, cînd se îndatorează fără datorii. „Să moară mama!“ este garanţia supremă pentru promisiuni fără acoperire. Nu aşa a parcurs România douăzeci de ani de capitalism? „Să moară mama! – că vom da banii înapoi la Bancorex“, „Să moară mama! – dacă nu vom veghea pentru tine să dormi liniştit“, „Să moară mama! – că o să trăiţi bine“… În ţara lui „Să moară mama!“ necrofagia este un mod de viaţă, cel care ne-a dus spre sfîrşitul fatal. (Analiştii economici definesc recesiunea din România ca un factor corecţie a derapajelor macroeconomice determinate de politicile prociclice ale guvernărilor ce au gestionat în mod incorect, culpabil chiar, nouă ani de creştere economică. Nu voi continua însă comentariul cu asemenea cuvinte pentru că indignarea nu se manifestă în termeni de specialitate.)

Deşi se spune că guvernanţii noştri aleargă după ciolan, cei care ajung la putere se aleg întotdeauna cu fleica. Fiecare nouă formaţiune politică venită la putere a hrănit poporul dornic să devoreze vinovaţi, cu ciosvîrte din stîrvul guvernării precedente. Puşi în situaţia de a oferi poporului soluţii pentru traiul de mîine, şi nu carne expirată, se trece la modul de comunicare al mortului din păpuşoi. Devorînd trecutul imediat, fiecare nouă echipă de guvernare şi-a creat un modus vivendi, chiar dacă asta a presupus îngroparea viitorului.

„Capitaliştii au construit în anii ’30 o industrie modernă. Comuniştii s-au îmbogăţit ruinînd fabricile naţionalizate. Apoi au venit noii capitalişti care s-au îmbogăţit vînzînd la fiare vechi fabricile distruse de comunişti. Sîntem o ţară de necrofagi.“ Nu sînt vorbele mele. Ci ale unui bătrîn puşcăriaş. L-am întîlnit zilele trecute în Spitalul de Pneumologie Filaret. Resemnat, fumînd o ţigară pe scara secţiei de radiologie, el recrea imagini dintr-o lume inaccesibilă celor care îl ascultau. Unii de o seamă cu el, dar pe care viaţa nu îi răsfăţase. Alţii mai tineri, dar cărora viaţa nu mai are ce să le ofere. Omul a mîncat la viaţa lui în cele mai bune restaurante, a ciupit de fund cele mai „mişto gagici“ de la piscina cu valuri de la Lido (o mai exista azi?), a furat din casele cele mai înstărite. Nu regretă nici anii petrecuţi la Canal sau la Rahova. Are 70 ani. La urarea „Mulţi ani înainte!“, în loc de „mulţumesc“ are un răspuns ca o apostrofare: „Ce mulţi înainte, poate înapoi!!“ Deh, şi el tot un soi de necrofag. La fel ca mulţi alţii, trăieşte din trecut.

False victorii

Problema României de azi nu este că trăieşte din „regurgitarea“ amintirilor, ci din tragedia cotidiană. O groapă se astupă. Un tronson de drum este modernizat. Victorie! Dar o victorie care are la bază sacrificiul celor ucişi de carosabilul deteriorat de ani de zile. Un spital este modernizat. Victorie! Dar cu preţul plătit de pacienţii decedaţi din cauza condiţiilor de spitalizare şi nicidecum din cauza bolilor pentru care fuseseră internaţi. O şcoală reparată. Victorie! Faptul că mai întîi a trebuit să le cadă tencuiala în cap copiilor este deja un amănunt nesemnificativ. Importantă este preocuparea guvernului. Oricare ar fi el.

Nu am de gînd să pun în cîrca actualului executiv exemplele de mai sus. Săracul Guvern Boc – şi la propriu şi la figurat – are propria mare realizare. A încheiat un acord cu Fondul Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană. Cel mai mare şi cel mai rapid încheiat acord în istoria de aproape 40 de ani a relaţiei cu FMI. Victorie! 20 de miliarde de euro pentru… nimic. Mai mult de jumătate din sumă s-a dus pe plata pensiilor şi a salariilor bugetarilor. Fără reformă structurală, fără programe de investiţii, fără strategie de modernizare a ţării. Ceea ce a fost „vîndut“ drept un mare succes a fost de fapt un mare fiasco, cauţionat chiar de organismul financiar internaţional. Beneficiind de indulgenţa FMI, Guvernul Boc a alimentat buzunarele clientelei politice dismulate în funcţiile onorifice care încarcă schema bugetarilor şi a îngropat speranţele românilor de ieşire din criză.

Ar fi incorect să dau vina pe Guvernul Boc pentru toate relele din economia românească. Nu acest guvern a inventat rotirea cadrelor la instituţiile deconcentrate sau crearea instituţiilor parazitare care au îngroşat fiscalitatea în România pînă la anularea beneficiilor cotei unice. Guvernul Boc are vina de a nu fi sesizat momentul dificil pe care economia naţională îl traversează, inducînd falsa percepţie că ultimii vor fi cei dintîi: vom fi intrat ultimii în recesiune, dar vom fi printre primii la ieşire. Nu îi pot acuza de neştiinţă pe miniştrii echipei guvernamentale. Dar îi pot suspecta de aplicarea cu bună ştiinţă a acestui mecanism necrofag, prin care ajutorul de la FMI a fost consumat pentru a menţine în viaţă un sistem de cheltuieli netransparent şi inechitabil (nu în sensul egalitarismului, ci în cel al adecvării). Prin politica economică promovată în ultimii doi ani, România va ieşi din criză vlăguită. Lumea îşi va reveni şi implicit şi economia românească, prin reluarea exporturilor, prin creşterea sumelor remise de vechii şi noii căpşunari şi, poate, prin utilizarea fondurilor europene. Nemaiavînd rezerve, vor lipsi însă banii pentru proiectele de amploare cu factor multiplicator în economie.

Ocazii pierdute

Exportul a atins în luna iunie un nivel istoric record de peste 3 miliarde de euro. Dar importurile le-au devansat cu un miliard. Se vorbeşte ca de un miracol despre performanţele economiilor asiatice care pasămite ar fi sfidat recesiunea mondială. Inexact. Performanţele s-au datorat în mare parte tot economiilor occidentale care lansează comenzile către industria chinezească. Creşterea competitivităţii preţurilor produselor nemţeşti are la bază componentele fabricate în China şi deprecierea euro faţă de dolar. Reţeta creşterii record a economiei germane trebuie căutată în relaţiile economice cu China. Restul este marketing politic.

România a pierdut o mare oportunitate. Aceea de a fi gazda proiectelor investiţionale relocate în perioada crizei. Convulsiile politice şi pericolele sociale induse de acestea au limitat însă investiţiile la fabrica Nokia de la Cluj. Ieftine, dar multe. Producţia de telefoane mobile a susţinut semnificativ cifra exporturilor din luna iunie. Din păcate nici o cotă unică de 10% nu ar schimba percepţia de inconsistenţă şi impredictibilitate a politicilor economice, de labilitate politică şi instabilitate socială. Apropo! Vi se pare întîmplător faptul că, într-o ţară în care „să moară capra vecinului“ este indicator al satisfacţiei personale, creşte în popularitate un personaj care a devenit celebru pe malul Dîmboviţei transmiţînd în direct şi funeraliile caprei? Necrofagia l-a făcut milionar. Acest cioclu de modă nouă cică îi va îneca pe români în euro, dacă va ajunge preşedinte. Şi cînd te gîndeşti că pe aici poţi muri înecat şi cu un bob de porumb! Nu se poate vorbi de speranţă într-o ţară care mai are nevoie de o generaţie de sacrificiu.

George Vulcănescu este comentator economic.

Foto: L. Muntean

Mai multe