România medicală

Afirmaţia că toată lumea se pricepe la fotbal şi politică mi se pare exagerată. În schimb, toată lumea se pricepe, cît de cît, la medicină. Românii abordează mult mai des morga unui agent sanitar sfătos decît aerul îngîndurat al unui antrenor de selecţionată naţională sau clarviziunea geostrategică a unui analist politic.

În fiecare zi aud păreri despre boală ale bolnavului însuşi, ale soţiei lui, ale fiicei întoarse din Italia anume să supravegheze actul medical, ale colegului care l-a adus cu maşina, ale vecinei care-l îngrijeşte mai bine ca nevasta sau ale directorului care se interesează de sănătatea lui. 

Cele mai multe dintre aceste opinii despre boală ale cetăţeanului de rînd sînt ignorante sau naive, dar acest lucru este de înţeles, ştiinţa medicală fiind întotdeauna în vîrful cel mai îndepărtat al cunoaşterii umane. Nu posibilitatea contemplării acestor îngustimi mă atrage la ele, ci altceva. Ascult oameni cu cele mai diverse profesiuni, din toate clasele sociale, din toată ţara, an după an, zi după zi. Ei aduc în cabinetul de consultaţie, cuprins în părerile lor despre boli, acel indefinit farmec al locului şi al omului, pe care îl numim sufletul românesc. 

Există firave influenţe internaţionale în alcătuirea acestor păreri despre originea bolilor şi cheia vindecării lor, însă majoritatea dintre ele îşi au izvoarele aici, la noi, în experienţe populare seculare amestecate cu programe TV recent apărute în grilă, în ontologii arhaice pigmentate cu frînturi dintr-un manual de gimnaziu, prea puţin răsfoit la vremea lui. Toată această cultură sanitară populară reprezintă o ţesătură socială care oglindeşte civilizaţia românească, concepţiile ei despre viaţă, despre familie, despre muncă sau despre educaţie. 

Să vedem aşadar cîteva dintre trăsăturile noastre româneşti desenate de gîndurile legate de boală.

Fatalismul mioritic colorează în tragic multe dintre aprecierile medicale. Un fost maistru mecanic, după ce ascultă sfaturile profilactice, încurajatoare, ale medicului, este de părere că atunci cînd ţi-e scris să mori, mori, orice-ai face. O nepoată hotărăşte pentru mătuşa ei, fără să o consulte pe aceasta: „Eu zic s-o operaţi! Ce-o fi o fi!“. O doamnă intră în cabinet, după ce l-a aşezat pe soţul ei în pijama, în salon şi, văzînd nesiguranţa doctorului cu privire la diagnostic, încearcă să-l ajute: „Mă tem de ce-i mai rău. Iarna aceasta, bărbatul meu este pentru a treia oară internat în spital. Ştiţi ce cred eu, şi-a pierdut complet umanitatea!“. (Confuzia cu „imunitatea“ nu scade cîtuşi de puţin vibraţia tragică a acestei păreri.)

Căsătoria rămîne la români cea mai adîncă taină a vieţii. Ea este rădăcina deopotrivă a fericirii, dar şi a nenumărate boli. O învăţătoare pensionară este surprinsă de diagnosticul comunicat, o afecţiune a inimii, neînţelegînd cum s-a putut întîmpla aceasta, cîtă vreme are un soţ foarte bun. O vecină, venită în vizită, deconspiră asistentelor secretul prietenei ei bolnave, acela că soţul acesteia bea, fiind de părere că pacienta ar trebui ţinută cît mai mult în spital, departe de bărbat. O mamă, aflînd diagnosticul sever al fiului ei, însurat de puţin timp, după un minut de reflecţie contribuie la diagnosticul cauzal: „Numai de la noră-mea putea să i se tragă!“.

Modernizarea societăţii româneşti întîrzie să apară, şi pe tărîmul părerilor medicale. Spre deosebire de occidentali, foarte puţini dintre români suspectează drept cauză a îmbolnăvirii lor sau a celor apropiaţi poluarea, exploziile solare, radicalii liberi, grăsimile nesaturate, virusurile fortificate în aeroporturi sau azbestul din pereţii clădirilor. Cauza bolii rămîne, la fel ca şi acum o sută de ani, o fereastră uitată deschisă, o zi ploioasă sau supărarea pricinuită de plecarea băiatului de acasă. Un bunic, ferm în cele cîteva idei pe care le exprimă, repetă echipei medicale că păcătoasa artrită care-l chinuie a fost declanşată de o găină care l-a muşcat de deget. Şi în materie de dietă, tendinţele avangardiste întîrzie să se împrăştie în societatea românească. Puţini dintre noi, încercînd să explicăm îmbolnăvirile, ridicăm problema cerealelor modificate genetic, a puilor mustind de hormoni, miracolul magneziului sau erezia patiseriilor. Delictele culinare, pedepsite cu grele suferinţe, au rămas o bucăţică de tobă, „de altfel proaspătă“, o jumară înghiţită pe ascuns sau o lingură de smîntînă în plus. 

Există, totuşi, două concepte moderne care au fost acceptate de mentalul nostru colectiv legat de boală, unul vătămător – Cernobîl şi unul binefăcător – Biorezonanţa. O patroană de măcelărie se autoevaluează vag hamletian: „Mănînc, nu mănînc, tot mă-ngraş. Eu cred că asta mi se trage de la Cernobîl“.

Relaţia românilor cu munca, după cum ştim nici nemţească, nici grecească, se întrezăreşte în multe dintre opiniile lor legate de îmbolnăvire. Munca multă, munca de tînăr, munca nerăsplătită îmbolnăveşte. O soţie nu se miră că soţul ei a paralizat, „a lucrat toată viaţa la hidraulică, cu miros de ulei“, iar o fiică plînge aflînd diagnosticul tatălui ei: „Am ştiut, am ştiut că o să dea în diabet, m-a crescut singur de cînd am fost pe clasa a doua“. În mai puţine cazuri munca vindecă. O doamnă dinamică se îndoieşte de efectul medicamentelor luate şi pune vindecarea ulcerului ei vechi, duodenal, pe seama nenumăratelor treburi pe care le are de cînd îşi îngrijeşte cei doi nepoţi. Consumul de alcool este întotdeauna consecinţa nedorită, dar de neevitat, a specificului unei profesiuni. „Mai beau, de ce să vă mint, domnule doctor, dar n-am ce face, de aşa natură e munca mea!“, zice fiecare. De aşa natură e munca ciobanului, e frig, ziua lungă, nu rezişti altfel, de aşa natură e munca poştaşului, căruia în fiecare casă în care duce pensia i se oferă un păhărel, imposibil de refuzat fără a pricinui supărare pensionarilor. Natura muncii profesorului universitar este înţesată cu inspecţii de gradul întîi, doctorate, examene de promovare, urmate de mese festive de la care nu se cuvine să pleci, iar omul de afaceri are, în fiecare clipă, o perioadă grea, contracte neprevăzute cu finlandezi, cu ruşi, cu englezi, protocoale, whisky-uri. Pînă şi munca menajeră a casnicei este de aşa natură, o mîncare, strîns puţin prin casă, o vecină, o vişinată, cel mult două. 

Educaţia generală scăzută a românilor, educaţia medicală fiind parte a acesteia, naşte păreri a căror ingenuitate înfioară. Un biet om se stinge în mîinile echipei medicale. În salonul vecin, un grup de pacienţi schimbă păreri, ajungînd la concluzia că nu este normal să moară omul aici, în spital, cu doctori de faţă. O tînără nevastă vine să nască nespălată de nouă luni, fiind de acord cu opinia soacrei că poţi pierde copilul, dacă pui apă pe tine. Recomandarea reducerii grăsimilor din alimentaţie este primită cu rezerve de un bărbat cît un brad: „Eu mănînc numai slănină şi caş făcute cu mîna mea şi cred că, dacă mănînci lucruri naturale, mori numai cînd îţi vine vremea, nici un minut înainte!“. 

Am lăsat la urmă bunul-simţ, însuşire care îi defineşte pe majoritatea românilor. Cele mai multe dintre părerile lor despre medici, despre boli, despre tratamente sînt pline de bun-simţ: să nu mai întîrzie vizita la dispensar, să se opereze, dacă asta spune doctorul, să meargă la spitalul din oraş şi doar apoi la Bucureşti, să nu ia medicamente nerecomandate. Un inginer pensionar află că este nevoie de nişte analize mai complicate pentru diagnosticul soţiei lui, dar nu mai sînt „fonduri“. Văzînd îndoielile doctoriţei – să aştepte venirea banilor, să nu aştepte, cheltuiala e însă destul de mare – îi spune: „Părerea mea e să facem analizele acum. Ce s-aşteptăm? În sănătate, sacul cu bani e gol ca promisiunea unui ministru. Ne-om descurca noi cumva, cu ce ştiţi dumneavoastră şi cu ce am pus noi deoparte“.

Privind cu ochii strînşi prin ceaţa acestor eronate, inutile, fataliste, caraghioase şi pline de bun-simţ opinii medicale ale cetăţeanului, zăreşti silueta inconfundabilă a românului contemporan, silueta noastră. 

Nicolae Rednic este medic internist.