România era țara mea bună, dar vitregă

Astăzi nu mai știu cu precizie de ce am plecat. Din cauza injustiției sociale, din cauza regimului totalitar? Pentru că statul român era autoritar, fascizant, infantilizant? Sau pentru că oamenii vorbeau în șoaptă? Din cauză că mama unui coleg de școală a murit tînără pentru că nu și-a mai dorit un alt copil și a fost nevoită să avorteze fără asistență medicală? Pentru căjurămîntul lui Hipocrate era subordonat partidului? Din cauză că pe străzi era întuneric beznă? Pentru că mi-a fost foame și frig de nenumărate ori? Din cauza sectoristului din Zona Soarelui – cartierul în care locuiam – care îmi cerea buletinul de fiecare dată ca să se dea important? Din cauza băieților cu care ieșeam și a prejudecăților lor prăfuite? Sau poate pentru că fetele de seama mea mă judecau?  Pentru că păream suspectă, destrăbălată, inadecvată, nonconformistă? Pentru că nu se găseau cărți? Pentru că nu existau sociologia, psihologia sau alte științe sociale și umane? Pentru că filmele pe care le vedeam, muzica pe care o ascultam erau piratate și distribuite pe ascuns? Pentru că aproape totul se dădea pe sub mînă? Blugii. Cafeaua. Guma de mestecat. Ciocolata. Parfumurile. Săpunurile. Vata pentru menstruație. 

Am părăsit țara în mai 1990, cînd aveam 22 de ani, după două tentative eșuate de trecere clandestină peste hotare. Frontiera avea o semnificație particulară atunci. Pe la sfîrșitul anilor ’80, trasam imaginar periplul meu prin Europa, cu o sete imensă de libertate și mai ales cu multe vise. Conjunctura revoluției a semănat cîteva îndoieli existențiale în ceea ce privea alegerea, buna alegere. Despre curaj. A pleca sau a rămîne? Am ales să plec, să văd, să cîntăresc, să înțeleg de ce am trăit închiși atît de multă vreme. Am lăsat în urmă o țară în care nedreptățile sociale mi s-au părut, mai tîrziu, frapante, în care neajunsurile materiale, umane, culturale, instituționale s-au mărit. Simțeam că ceva nu era în regulă, că sistemul a permis să dospească și să prolifereze meschinăria, răutatea, inegalitatea, injustiția, violența și mai ales nepăsarea. Am plecat cu atît de multă sete și dorință de a uita, de a trăi altceva, încît multă vreme am rupt orice legătură cu țara, cu cei dragi, cu familia, cu prietenii. A fost o dislocare. Un fel de terapie, o convalescență. Trebuia să uit ce însemna să fii adolescentă pe vremea aceea, într-o țară fără mijloace de contracepție, cu sentimentul permanent de vinovăție, de frică în fața riscului, a pericolului, cu sentimentul că însuși corpul era un bun comun, o proprietate de stat. Aveam nevoie să uit umilința de a fi supravegheată, judecată, să uit constrîngerile, suma de reguli abuzive și aberante. 

România, pentru francezii pe care care i-am cunoscut în prima luna a sosirii mele în Franța, era o țară distrusă de politica de sistematizare a satelor și a Bucureștiului. Am participat atunci la un proiect de înfrățire între Saint-Priest (o comunăapropiată de Lyon) și Leordina (Maramureș). Emoția revoluției mediatizate era încă vie. Francezii erau șocați, trăiseră în direct procesul cuplului Ceaușescu, își exprimau indignarea și tristețea pentru situația orfelinatelor. Se mobilizau, colectau și expediau prin convoaie umanitare haine, alimente, medicamente, tot ce considerau că ar fi putut fi necesar. Pe vremea studenției, colegii mei cunoșteau vag România, o percepeau ca pe o țară fără frontiere clare, o parte a blocului comunist de Est. Europa de Est forma, pentru ei, o entitate omogenă, un conglomerat uniform situat dincolo de Zidul din Berlin. Subiect greu la bacalaureat: a situa țările din această parte a Europei. Mai tîrziu, un prieten a vrut să vadă ce i-am povestit eu cu multă vervă și entuziasm despre București. S-a întors dezamăgit și critic. 

Am întîlnit și francezi care știau mai multe despre țară, cunoșteau românii celebri exilați, marii sportivi, situația economică și modelul politic de după revoluție. În dezordine: Ionesco, Tzara, Celan, Comăneci, Vladimir Cosma, Celibidache, Ana Aslan, Elie Wiesel, Brâncuși, Enesco, Petre Roman. Cunoșteau mănăstirile din Moldova și Maramureș, Transilvania și Dracula, Delta Dunării și Marea Neagră. Vorbeau despre România ca despre o țară săracă, poate cea mai săracă din Europa.  

Cînd m-am întors în țară, în 1995, am fost izbită de forța inerției vechiului sistem. Unde erau efectele benefice ale revoluției, promisiunile ei? Aveam impresia că totul rămăsese înghețat în aceeași neputință, o forță latentă a făcut săgăsesc aproape totul identic. Aceeași postură la frontieră, aceleași atitudini. Am intrat pe la Ruse, zburasem pînă la Varna, apoi mi-am continuat călătoria spre București în tren. La graniță a trebuit să cobor pentru că actele nu erau în regulă, pașaportul era pe cale de a expira. Un grănicer s-a răstit la un student englez, i-a aruncat bagajele într-un mod violent pe peron. Am întîlnit în tren un student român la Medicină. Mi-a spus că el nu ar pleca niciodată dintre ai lui. Fie pîinea cît de rea. A adăugat că pe țigani i-ar alunga din țară.

M-am întors de nenumărate ori, apoi. Singură sau însoțită. La început, totul mi se părea urît. Vedeam lucrurile așa cum le priveau ceilalți. Nu sărăcia sau mizeria mă frapau. Altceva. Multe locuri mi se păreau abandonate. Inclusiv valorile. Asta mă impresiona cel mai mult. A fi trăit în locuri de care nimănui nu-i păsa mă durea. A vedea degradarea unei societăți care își abandonează bătrînii și copiii pe străzi mă revolta. Un teren politic necultivat și ocupat sistematic de acțiuni și de minți corupte mă intriga. Ar proveni asta dintr-un soi de reticență a populației în fața emancipării? O nevoie bolnavă de a întreține erorile? Nu mi-am dorit niciodată să mă reîntorc, dar m-am simțit mereu de acolo. România era țara mea bună,dar vitregă. Franța era țara mea vitregă, dar bună. 

Astăzi consider că România e țara în care mă pot întoarce cînd doresc, e „cartierul vecin”. Distanța a devenit infinit de mică, era pe vremuri gigantică. Sînt multe locuri fascinante și mulți oameni pe care îi ador. Mă întorc cu drag de fiecare dată. Uneori mă lovesc de dificultăți, alteori de situații absurde. Merg bine multe lucruri, unele merg mai bine ca în Franța. 

Nu cunosc români veniți în Franța care să-și exprime dorința de a reveni definitiv în țară. Continuăm să ne cultivăm limba. O transmitem copiilor într-un mod imperfect, ca pe o limbă straină, și ne pare rău că e așa. Continuăm să ne ținem la curent cu situația politică, geopolitică, economică. Citim, ne uităm la filmele românești, le vedem la cinema, e important, fugim să vedem tablourile lui Ghenie la Bienala de la Veneția, mergem la piesele de teatru ale lui Vișniec și ne bucurăm de performanțele sportive românești. Cu cine ținem cînd joacă echipa Franței cu echipa României? 

Nu uităm niciodată de unde venim, dar nu ne mai întoarcem să trăim acolo niciodată. În ultimii zece ani însă, percepția mea s-a modificat. Vin cu mare drag în țară și savurez fiecare călătorie. Trebuie să cauți, să-ți deschizi inima și vezi lucrurile altfel. Vezi efortul considerabil făcut, îmbunătățirea, te bucuri de inițiativele frumoase. Orașele își reabilitează patrimoniul cultural, arhitectural, istoric. Se construiește, se amenajează, se împrospătează. În ultimii cinci ani, înainte de pandemie, veneam în țară pentru adevărate infuzii culturale, pentru teatrele din București, pentru muzeele din Capitală, din Brăila, Brașov, Timișoara, Sibiu, Iași, pentru concertele frumoase, pentru întîlnirile vesele cu prietenii sau poate doar pentru a auzi vorbită limba română pretutindeni. M-am bucurat să mă plimb în multe regiuni, în Bucovina, Moldova, Dobrogea, Banat, Maramureș, să redescopăr cheful de viață al românilor, mîncărurile bune, țuica și vișinata, vinul nobil, covrigii și dulceața de cireșe negre.

Ora 5 p.m., primăvara, 2022, Timișoara. Flora. O masă decupată suprarealist din decor. Rotundă. Vedeam nori de aprilie destrămați și subțiri, plutind peste clădirile familiare, aliniate de-a lungul rîului, bulevardul dinspre Piața Maria spre Universitate, facultatea de artă și literatură. Nu mai aveam prea mult de stat, trebuia să plec spre aeroport, așa că m-am lăsat pătrunsă de impresiile provocate de detaliile lucrurilor din jur, intimidată de vitalitatea și calmul orașului. Prezența lui se întindea în memorie ca o dîră de ulei prețios, de flori presate în uzinele de parfum din sudul Franței. Cer un plan al orașului, e o altă zi, un alt oraș, altă oră 5 p.m. Identificate, străzile îmi apar sub privirea nouă de urbanist. Structura centrului e simplă. Fiecare stradă are un nume cunoscut peste care apar, din străfunduri, amintiri. Încerc să mă concentrez,să le aduc la lumină cu grijă, un film voalat pe alocuri, limpede în părți, sub un cer cu nori îngrămădiți la capătul bulevardului principal, în jurul catedralei. Lumina e albă. Se proiectează insistentă pe mîinile unui cuplu de îndrăgostiți,așezați la masa vecină. De cînd s-au întîlnit, nu au avut timp să-și spună prea multe. Dialogul lor se derulează în surdină, într-un decor de sălcii, de fum și de aburi de cafea fierbinte. Mă întorc în urmă cu treizeci de ani. În acest răstimp, aș fi putut pleca pe alte drumuri, aș fi putut fi la alte răscruci succesive, aș fi putut face alte alegeri... și, ca într-un paradox temporal, într-o fracțiune de secundă, tot acel timp dispare, comprimat de o emoție imensă. A trebuit să apelez la toate simțurile ca să reabilitez bucata mea reală de viață... sau ficțiunea? M-am încăpățînat să-i dau sensul cuvenit, dar realitatea momentului în care am fost acolo ultima oară, așezată la cafeneaua Flora, în primăvara anului 1990, părea lipită de această uriașă secundă care nu se mai termină de cînd sînt din nou aici, așezată la o masa rotundă, pe cale de a pleca spre aeroport. 

Simt crescînd în mine o incertitudine uriașă, ca o boală incurabilă. Mă întreb dacă plecarea mea are un veritabil sens, dacă ruptura nu a fost prea masivă, dacă despicarea între Dunăre și Rhône, între Carpați și Alpi nu e insuportabilă uneori. Măîntreb dacă plecarea aceasta a fost indusă de momente decisive sau dacă a fost doar o alegere irațională. În amintirea mea, totul părea cursiv și simplu, astăzi totul pare cumva abstract, mult mai incert. Nu cred că voi fi cuprinsă de o nostalgie ireparabilă pînă la capătul vieții, dar va subzista mereu regretul de a nu ști cum ar fi fost dacă aș fi rămas.

Carmen Frunză este referent pentru validarea experienței profesionale în cadrul Universității Grenoble Alps din Grenoble. A plecat din România în mai 1990.