România care mă revoltă

1 septembrie 2006   Tema săptămînii

Încep să mă satur de vechea consolare că dacă în ţara asta lipsesc multe, ea îţi oferă în schimb marele avantaj că te împiedică să te plictiseşti. România e o ţară obositoare, cu tot mai puţine insule de bun-simţ şi de seninătate. O ţară în care starea de bine înseamnă isteria unui meci de fotbal cîştigat de nu ştiu ce echipă şi un scurt interval între două veşti proaste. Normalitatea e un cuvînt pe care îl întrebuinţez cu tot mai multă prudenţă. Fiindcă ceea ce cred eu că ar fi normal e tot mai mult o excepţie. Pînă în 1990 speram că, după ce se va termina cu regimul lui Ceauşescu, energiile pozitive din această ţară se vor face precumpănitor simţite. Speram că se va termina cu domnia prostiei agresive, a incompeteţei instalate în funcţii de conducere, iar cînd l-am auzit pe fostul ministru de Interne, Postelnicu, declarînd "am fost un dobitoc!", am tras nădejde că vorbele acestuia sînt începutul unui rapid proces de normalizare. Mă bizuiam - recunosc - pe aşa-zisa inteligenţă a românilor capabilă să refacă handicapuri istorice, dar şi pe ideea autohtonă că nu e dracul atît de negru. Îmi dau seama acum că toate acele speranţe şi proiecţii în viitor, ale unor scurte şi nu prea faste perioade din trecut, au fost nişte încercări de acomodare cu un prezent nenorocit şi cu un viitor care se anunţa jalnic. Cînd am văzut că securiştii intră în afaceri şi prosperă, în loc să pun asta pe seama unui mafiotism incipient, am comis tîmpenia de a-i acorda credit răposatului Mihai Botez, care explica acest fenomen ca pe o dovadă că securiştii încearcă să se integreze în noua societate. Apariţia milionarilor de mucava şi arestarea cîtorva dintre ei, de ochii lumii, m-au făcut să rîd, deşi ar fi trebuit să mă sperie. De-abia după ce am aflat de jaful de la Bancorex, cu toate acele credite neperformante împărţite în toate direcţiile politice, am avut un atac de panică. Dintr-o ţară aflată la bunul plac al unei oligarhii politice pe care o crezusem scoasă din joc, România ajunsese raiul slugilor acelei oligarhii, al securiştilor şi al protejaţilor acestora. Eşecul lamentabil al regimului Constantinescu, începînd de la abandonul politic al fostului şef al statului, pînă la pulverizarea PNŢCD-ului, m-a vindecat, cel puţin de prostia de a mai crede în promisiunile "opoziţiei persecutate şi cinstite" şi de iluzia că, chiar dacă nu se prea pricep să guverneze, cederiştii sînt măcar oneşti. Fac acest inventar pentru că o mare parte din ceea ce îmi plăcea în România, după 1990, mă stinghereşte azi, ca şi cum mi-aş descoperi vicii de care nu-mi dădeam seama. Din cultul prieteniei şi al vechilor mele amiciţii intelectuale, acelea care mă ajutau să mă simt liber în totalitarism, se alege praful, puţin cîte puţin, pe măsură ce aflu că oameni pe care contam aveau relaţii contractuale cu Securitatea. De la încrederea totală în cei apropiaţi, una dintre condiţiile libertăţii mele interioare, pînă la căderea lui Ceauşescu, am ajuns să mă îndoiesc acum chiar şi de cei pentru care aş băga mîna în foc. Nu pentru că mi-ar fi făcut rău cei pe care-i descopăr, azi, pe liste de informatori. Dar aflu, de-abia acum, că unii dintre ei, turnători sau securişti cu grad, au încercat să-mi înspăimînte nevasta şi să o folosească, pentru a mă convinge astfel să colaborez. Trecutul acela, vag simpatic, mi-a devenit odios, după ce am aflat de această tentativă de viol moral. Şi toate scuzele pe care am încercat să le găsesc turnătorilor care au cedat la şantaj sau la presiuni mi se par acum aproape la fel de imorale ca delaţiunile lor. (Nu-i bag în această oală pe foştii deţinuţi politici, pe care nu cred că am căderea să-i judec.) România care îmi plăcea e din ce mai mică, se rezumă la cîţiva oameni. Iar România care îmi place e mai mult o virtualitate. Tinerii despre care nădăjduiam că ar putea s-o metamorfozeze se adaptează, pentru a reuşi, la lumea capitalismului de sorginte comunisto-securistică. Noul val de politicieni mă dezamăgeşte în tot mai mare măsură. Aceşti utecişti ai tuturor partidelor de azi au un comportament politic de remorcaţi la ideile altora, pe care le lustruiesc de dorul unor funcţii şi funcţiuţe. Tinerii care nu vor să aibă de-a face cu politica, tot mai numeroşi, îi dispreţuiesc, ca pe nişte fripturişti mărunţi. Scade şi încrederea mea în capacitatea operaţională autohtonă a tinerilor care au plecat la studii în Occident. Cei mai mulţi nu vor decît să rămînă pe unde au ajuns. Şi nu pot fi învinovăţiţi că nu mai vor să audă de România. Ţărişoara e jenantă. Exportă prea mulţi hoţi, cerşetori, curve şi proxeneţi, în comparaţie cu procentul de oameni onorabili, care nu se văd, fiindcă despre ei nu se scrie în presă, şi nici n-are un trecut care să-i scuze în suficientă măsură prezentul infracţional vizibil. Aş lăuda capacitatea noastră de asimilare a nou-veniţilor, faimoasa reţetă românească de supravieţuire, dacă aş băga de seamă că se lipeşte de noi punctualitatea nemţilor, orgoliul eficienţei raţionale a francezilor sau simplitatea îndrăzneaţă a americanilor. Marea noastră forţă asimilatorie e că îi facem pe nemţi să renunţe la punctualitate, pe francezi - să uite de raţionalitate, iar pe americani - să devină complicaţi şi temători. Cine se miră, azi, că românii nu mai sînt capabili să asimileze rapid experienţa occidentală, în părţile ei bune, uită că, la vîrf, adică acolo de unde se face simţită forţa exemplului, n-are cine s-o facă. N-avem nemţi printre români, sus, cum s-a întîmplat pe vremea regelui Carol I, şi nici români franţuziţi şi revoluţionari, ca la 1848. Noi compătimim cu tot soiul de nulităţi post-ceauşiste, securişti şi activişti care continuă să creadă, cu succes, că ei sînt România.

Mai multe