Români în Lună
1) Primul autor român care a transportat personaje pe Lună este M. Eminescu, în nuvela fantastică „Sărmanul Dionis“ (1872). Povestea, influențată de idealismul german, are ca premisă ideea că realitatea se reduce la subiectivitatea individuală și poate fi manipulată de aceasta după bunul ei plac. Mijlocul de locomoție prin care Dionis ajunge în Lună este simpla voință: „Sărutarea ei îl umplu de geniu și de-o nouă putere. Astfel îmbrățișați, aruncă neagra și strălucita lui mantie peste umerii ei albi, îi încunjură talia strîngînd-o tare la piept, iar cu ceilaltă mînă fluturînd o parte a mantiei se ridicară încet, încet prin aerul luciu și pătruns de razele lunii, prin nourii negri ai cerului, prin roiurile de stele, pînă ce ajunseră în lună. Călătoria lor nu fuse decît o sărutare lungă.“ Sosit în Lună împreună cu iubita, Dionis mobilează peisajul selenar după pofta inimii lui romantice: „Și ce frumos făcuse el în lună! Înzestrat cu o închipuire urieșească, el a pus doi sori și trei luni în albastra adîncime a cerului și dintr-un șir de munți au zidit domenicul său palat. Colonade – stînci sure, streșine – un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste prăbușite, printre bucăți de pădure ponorîte în fundul rîpelor pînă într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreț care părea a-și purta insulele sale ca pe niște corăbii acoperite de dumbrăvi. Oglinzile lucii a valurilor lui răsfrîng în adînc icoanele stelelor, încît, uitîndu-te în el, pari a te uita în cer“.
2) La sfîrșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea sînt traduse în română trei texte esențiale pentru felul în care omul modern și-a imaginat, într-un mod mai mult sau mai puțin științific, călătoria spre Lună: nuvela lui E.A. Poe din 1835 The Unparalleled Adventure of One Hans Pfaall, publicată în foileton în 1899 sub titlul Călătorie în lună (1899); Autour de la Lune (1870) de Jules Verne, publicată în foileton în 1876-78 cu titlul În jurul lunei, în traducerea lui Iosif Vulcan; The First Men in the Moon (1901) de H.G. Wells, publicat cu titlul Primii oameni în Lună în 1913. La Poe, călătoria se realizează cu un balon dirijabil; la Verne, cu o ghiulea proiectată de un tun uriaș; la Wells, cu ajutorul unui material antigravitațional, cavoritul. Toate aceste trei texte vor produce imitații românești.
3) Un prim imitator este Alexandru Speranță, în nuvela „O călătorie la Lună“ (1906). Ca la Poe, călătoria către Lună este efectuată într-un dirijabil. Speranță își imaginează că Luna este făcută – la propriu – din argint, ca și locuitorii ei, care se hrănesc cu argint (deci sînt un fel de canibali – deși Speranță nu pare să realizeze consecința logică a premisei).
4) Primul roman științifico-fantastic din România pe subiectul călătoriei selenare este Un român în lună. Roman astronomic (1914), de Henric Stahl. Vehiculul cu care personajul lui Stahl ajunge în Lună se numește „aerosfredel“ și reprezintă o sinteză Poe-Verne-Wells: arată ca o ghiulea („un corp cilindric, neted, cu luciu argintiu, lung de vreo trei metri, lat cam de un metru și jumătate și subțiat spre vîrf, ca o imensă căpățînă de zahăr…“, „forma unei ghiulele de tun“); se înalță cu ajutorul unui material antigravitațional, „azbestoidul refractar atracțiunii“ (prin care „e posibil să distrugi firele misterioase ale atracțiunii planetare“); se comportă în zbor cam ca un balon („Deodată însă, crăcile plopului înalt din marginea grădinii mele izbiră geamurile aerosfredelului, tîrșîind cu fîșîit de furtună și astfel, mîngîiat de plecare, aerosfredelul zbură liber în văzduh…“).
Aerosfredelul cîntărește 60 de kilograme, este confecționat din „oțel de aluminiu“ și se deplasează cu 200 de kilometri pe oră. Călătoria durează opt săptămîni, timp în care pasagerul, vegetarian convins, se hrănește cu „mere, nuci, stafide și pîine de Graham“ sau cu „o excelentă salată de marule cu zeamă de lămîie“. Papagalul Coco (există și un papagal) se mulțumește cu semințe de floarea-soarelui. Nu este prea clar unde încap toate aceste alimente în spațiul strîmt al aerosfredelului sau cum sînt rezolvate problemele fiziologice (oxigenarea este bifată cu ajutorul unor pastile – dar și problema depozitării acestora este lăsată, desigur, în aer). Există în roman și carențe mai grave: descrierea „științifică“ a modului de propulsie amintește mai curînd de felul în care baronul Münchhausen s-a autoextras din mlaștină trăgîndu-se de păr; iar cînd geamul aerosfredelului, odată aselenizat, se fisurează, producînd depresurizarea modulului, necazul se rezolvă cu ajutorul paltonului („Repede astupai cu paltonul geamul spart“).
Ajuns la destinație, românul – mîndru că este român – înfige steagul patriei sale în solul lunar. Doar că, așa cum va descoperi deîndată, nu este singur pe Lună (și nu pun la socoteală papagalul). În adîncurile unui vulcan (nu întrebați cum a ajuns acolo), românul întîlnește „un selenit de statură gigantică“ măsurînd trei metri (raportați la cei 1,65 ai românului, care se consideră „voinic“): „înalt de aproape trei metri, avea capul triunghiular, ca o enormă pară întoarsă: pieptul îi era anormal dezvoltat, ascuțindu-se spre pîntecele supt ca de viespe, apoi iar se lățea trupul la șolduri și se termina prin două picioare înalte, zvelte, cu mușchi eleganți. Să fi zis, ca siluetă, o suprapunere a trei triunghiuri de inegală mărime, fiecare cu baza sus, cu vîrful jos și exact la mijlocul bazei triunghiului inferior!“.
„Lunarianul“ se dovedește a fi de fapt marțian. Vești proaste de pe Marte: deși marțienii au rezolvat cam toate problemele sociale și politice, planeta lor e muribundă. Marțienii sînt mai evoluați decît pămîntenii nu doar ideologic și fizic, ci și din unctul de vedere al telefoniei mobile („marțienii, prin concentrarea voinței, aveau putința transmiterii gîndului la distanță“). În plus, marțianul învață românește într-o săptămînă, deși vocalele îi ridică unele probleme: „Fără îndoială că și neputința lui de a pronunța vocale era o dovadă a climei reci de pe Marte, căci și pe Pămînt, cu cît te urci spre țările nordice, cu atît vocalele cedează locul consoanelor: ce limbă armonioasă cu vocale pline au italienii, de pildă, și ce șuierat vorbesc englezii, de parcă se tem să deschidă gura larg, de frica ceței aproape permanentă în țara lor de igrasie…“
Sfîrșitul e în coadă de pește: românul trimite aerosfredelul gol către Pămînt (coincidență, acesta reușește să aterizeze de unul singur într-o grădină din București) și rămîne pe Lună alături de marțian pentru a-l ajuta să-și repare vehiculul avariat. Sună frumos în teorie (deși n-are nici un sens), dar consecința logică, nebănuită de român, e că marțienii își vor părăsi planeta muribundă pentru a tăbărî asupra Pămîntului prosper. Fix ca în Războiul lumilor de H.G. Wells.
5) Pe 7 octombrie 1959, racheta sovietică Lunnik III realizează primul zbor circumlunar. Este prima dată cînd fața invizibilă a Lunii a fost văzută și fotografiată. În România comunistă, evenimentul este salutat cu entuziasm de Tudor Arghezi, G. Călinescu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu ș.a. Toți se bucură de victoria simbolică a sovieticilor asupra americanilor. Marin Şt. Sorescu, student la Iași, semnează poemul „Contribuţie la valorificarea lunii“: „Mă plimb tăcut pe lună… Aş scrie-o poezie / Dar n-am luat din rachetă stilou şi nici hîrtie… / Chiar, unde mi-i racheta, pegasul vremii mele? / Ei, e pe-aici prin haos. S-a dus să pască stele“. Lucian Blaga, autor interzis, căruia i se publică doar traduceri, scrie eseul „Tehnică şi basm“: „Tehnica e basm realizat. Bănuiam demult acest aspect şi-i dam tîrcoale de la unul la altul, dar sentimentul basmului împlinit nu m-a încercat niciodată ca în ceasurile în care posturile de radio anunţau pe toate undele că racheta lansată undeva de pe meleagurile Uniunii Sovietice se apropie de lună“. Textul lui Blaga va fi tipărit abia în 1968.
6) În cartea Obiectiv nr. 1 Luna (Editura Tineretului, 1964), D. St. Andreescu descrie stadiul avansat al științei care face posibilă călătoria către Lună și visează la colonizarea satelitului prin „acțiunea unită a tuturor popoarelor lumii“: „Ce urmează? Stații și observatoare pe Lună; așezări omenești la suprafață și în subsolul lunar; șantiere de construcții în Lună; uzine atomoelectrice; fabrici și alte mari obiective industriale amplasate în diferite regiuni ale tărîmului nou cucerit“. Deși americanii aveau să pășească pe Lună în 1969, toate acestea au rămas pînă în prezent simple vise.
Mihai Iovănel este critic literar. Cea mai recentă carte: Roman polițist, TACT, 2015.