Roma Issues

29 iunie 2006   Tema săptămînii

Am fost tentat să numesc acest text Problema ţigănească. Un astfel de titlu ar fi riscat să fie considerat mult prea neconformist. Am optat pentru o variantă care sună bine, gîdilînd la auz administraţia publică, experţii, birocraţii de la Bruxelles şi Washington, liderii etniei respective. O sintagmă exhaustivă, exotică, fancy, bogată în sensuri şi, evident, care nu spune nimic. Nu sînt expert în Roma Issues, nici nu îmi propun să devin. Sînt însă interesat de dinamica socială, de postcomunism, de modul în care gîndesc oamenii. Textul de faţă caută să privească problema ţigănească din această perspectivă, la modul general, în atributele sale definitorii pentru ansamblul lumii în care trăim. Ţigani sau romi? De la o discriminare la alta "Noi sîntem ţigani, romi sînt ăia care stau cu mîna întinsă şi cerşesc." Persoana respectivă, o femeie, a rostit vorbele de mai sus într-un mediu populat de oameni similari ei, adunaţi pentru un focus-grup, de către lideri ai comunităţii locale de romi, într-un oraş de undeva de pe malul Dunării. A doua poveste se petrece într-un mediu diferit, într-un mall din Bucureşti, prevăzut şi cu loc de joacă pentru copii. O familie de oameni cu pielea mai tuciurie, însă vizibil românizaţi, este şi ea prezentă la faţa locului. Mai este prezentă şi o familie de arabi, şi ea cu copilul, precum şi alţi părinţi şi copii din etnia majoritară. Copiii, între 3 şi 5 ani, se joacă, unii mai neastîmpăraţi, alţii mai liniştiţi. Părinţii îi supraveghează de pe margine. La un moment dat, se aude vocea grijulie a tatălui presupusului copil rom, căutînd să-şi tempereze fiul: "stai cuminte, nu te mai ţigăni!". Chestiunea ţigănească se plasează între aceste două repere, între mîndria de a fi ţigan, o identitate bine precizată, chiar europeană prin tradiţiile sale ancestrale, şi teama de a nu fi considerat ţigan prin comportament. Pe vremea lui Ceauşescu, oficial nu existau ţigani. În România locuiau români, maghiari, germani şi alte naţionalităţi. Acestea din urmă, atunci cînd căpătau nume, erau ruşi, turci, sîrbi, bulgari, tătari etc. Niciodată ţigani. Înainte de război, ţiganii trăiau bine mersi, aşa cum o făcuseră de secole, uneori liberi, alteori - din păcate - în robie. După 1989 au reînceput să aibă voie să existe. Apoi romii au devenit brusc vizibili. Romi sau ţigani? Fără a fi exhaustiv, sugerez mai jos cîteva implicaţii sociale ale opţiunii. În primul rînd, este greu să impui unei populaţii oarecare să-şi schimbe limba în funcţie de ceea ce alţii consideră a fi political correctness. O astfel de atitudine mi se pare totalitară. Ce ar fi ca, de mîine, să vorbim despre shqiperi, sakartveli, neerlandezi şi alte popoare de genul acesta (albanezi, gruzini, olandezi) pe care le cheamă altfel în limba lor decît în limba română? Sau, deoarece om mai înseamnă uneori şi bărbat, să îl eliminăm din limbă şi să vorbim exclusiv despre fiinţe umane? Pe de altă parte, România are o întreagă tradiţie a rebotezării reperelor: numele străzilor, structura limbii, felul în care căutăm să îi convingem pe ceilalţi că numele ţării are ca primă vocală pe o, limba nefiind rumeno, Rumanian, Rumänische, roumain, rumänska, rumunjski... În plus, ţigan cunoaşte foarte multe conotaţii negative. Aceasta poate duce cu gîndul la antecendentul transformării negrilor din SUA în afro-americani. Cine credeţi însă că ar avea o probabilitate mai mare de a fi discriminat: un afro-american sau un negru? Dincolo de schimbarea numelui, rămîne problema stereotipurilor negative. Ţiganii sînt adesea definiţi drept murdari, hoţi, leneşi, necivilizaţi. Vă mai amintiţi ce scandal a ieşit în presa română cînd pe afişul unui meci amical de fotbal, desfăşurat la Paris între Franţa şi România, a apărut un violonist ţigan ca reprezentant al României? O revoltă generală a opiniei publice româneşti, considerînd eroarea comisă drept un afront. Din nou însă, nu cumva românii, la rîndul lor, sînt confruntaţi cu stereotipii negative, dominante la toate popoarele relevante pentru cadrul nostru cultural? Nu cumva sîntem în topul celor mai desconsiderate naţii europene pentru polonezi, maghiari, francezi sau olandezi? Credeţi că, dacă ne-am schimba numele, s-ar schimba ceva? Înclin să cred că aplicînd o nouă etichetă, nu facem altceva decît să adăugăm o discriminare şi mai puternică, definind ţiganii într-un mod straniu, străin limbajului tradiţional, riscînd să îi categorisim drept un corp aproape extraterestru, o excrescenţă pe care să ne dorim să o eliminăm definitiv din organismul societăţii. Riscul este cu atît mai mare, cu cît tindem să golim de identitate o populaţie greu încercată de comunism, căreia i-a fost interzis tocmai dreptul la identitate. Impunem această schimbare unei populaţii, cea a României, mai tradiţională, mai slab educată, mai săracă şi, prin urmare, mai puţin dispusă la experimente sociale şi schimbări, decît majoritatea celorlalte ţări europene. Numărul. Între auto- şi hetero-identificare Oare cîţi ţigani or fi? Greu de calculat! O cale ar fi să foloseşti criterii strict "obiective", ca să defineşti fiecare individ drept ţigan sau non-ţigan. Culoarea mai închisă a pielii, portul şi unele meserii tradiţionale ar putea fi astfel de factori. Obiectivitatea lor este cel puţin discutabilă: ce te faci cu gaborii, care sînt mai blonzi, sau cu cei (majoritatea) care nu practică meserii tradiţionale sau nici măcar nu au avut vreodată un port diferit de cel al românilor, maghiarilor, turcilor majoritari din zona în care locuiesc? Poţi să mai iei în calcul şi ce spun alţii despre fiecare om în parte. Îl iei, de exemplu, pe Gheorghe şi le ceri tuturor celor care îl cunosc sau care l-au văzut vreodată să spună dacă e ţigan sau nu. Repeţi apoi operaţia pentru 22 de milioane de români. Exerciţiul va dura ani sau decenii şi nu va conduce la nici un rezultat valid. Mai simplu este să foloseşti calea "non-obiectivă", să îi laşi pe oameni să se autodefinească. La orice recensămînt, oamenii au dreptul să se declare aşa cum simt ei că sînt. La urma urmei, nu prea poţi să fii ţigan cu de-a sila. Este în spiritul vremurilor, în care trăim, să îi permiţi fiecăruia să se autoexprime, dacă nu lezează interesele celorlalţi. Există însă un risc important: a fi ţigan este pentru mulţi stigmatizant. De aici tendinţa evitării declarării apartenenţei etnice în cauză. Atunci ar trebui să apelezi mai degrabă la hetero-identificare. Contraargumentul apare imediat, complicînd dilema: dar dacă omul se simte mai degrabă chinez, turc, maghiar, român sau orice altceva decît ţigan, este moral să îl etichetezi forţat drept rom? Miza stabilirii numărului de ţigani este enormă. Dimensiunea populaţiei este esenţială pentru finanţatorii programelor adresate romilor. Mai mulţi romi înseamnă mai mulţi bani în aceste programe, mai mulţi bani pentru experţii în Roma Issues, mai mulţi bani şi mai multă putere pentru reprezentanţii formali ai etniei în cauză. Totuşi, cîţi ţigani sînt în România? La recensămîntul din 2002, cam 5-600.000 de oameni au spus că sînt ţigani, romi, căldărari, rudari etc. Liderii romilor vehiculează cifre de pînă la 3 milioane. O bună parte din experţii recunoscuţi în domeniu vorbesc, de asemenea, de milioane. Cea mai recentă analiză serioasă pe care o cunosc, cea a profesorului Dumitru Sandu, este fundamentată pe date statistice şi utilizează deopotrivă auto- şi heteroidentificarea. Cifra rezultată este între şapte şi opt sute de mii de ţigani. Problema O parte din ţigani au practicat cîndva meserii de nişă, care astăzi nu mai au cerere pe piaţă, nefăcînd faţă concurenţei tehnologice moderne. Comunismul a avut aici rolul său: meseriile în cauză presupuneau iniţiativă individuală, ţiganii fiind, prin felul lor de a fi, adevăraţi potenţiali antreprenori. Îngrădiţi de statul totalitar, ei nu au putut însă să se dezvolte, să încorporeze tehnologii noi vechilor lor meşteşuguri. Nici investiţia în educaţie (mersul la şcoală) nu s-a plasat la un nivel extraordinar. Integrarea în societate a fost şi ea redusă. Sărăcia şi locuinţele de proastă calitate s-au adăugat. Multe gospodării de romi concentrează toate aceste aspecte. Alternativele de supravieţuire înseamnă adesea varii forme de implicare în activităţi ilegale: munca la negru, furtul din buzunare, practicarea vrăjitoriei, traficul de femei şi copii, formarea de mafii. O bună parte a restului locuitorilor României se află în aceeaşi situaţie. Alocarea locuinţelor în comunism, cu oameni puşi la grămadă în blocuri identice, a condus la desegregarea comunităţilor de romi. Ţiganii trăiesc astăzi amestecaţi cu alte etnii, nu neapărat în grupuri compacte. Arată la fel şi trăiesc împreună cu populaţia majoritară. Aceasta îngreunează implementarea unor programe specifice, adesea ele fiind adresate unor comunităţi compacte de romi. Chiar şi pentru aceste comunităţi, problemele sînt de fapt legate în principal de sărăcie, de lipsă de educaţie, planning familial, acces la servicii de sănătate, locuire primitivă, implicarea în economia neagră. Probleme experimentate de o bună parte a societăţii româneşti, indiferent de etnie. Singura problemă specifică rămîne cea legată de discriminare. Dubla morală Din dorinţa de a reduce senzaţia de discriminare şi de a stimula participarea comunităţilor locale, majoritatea proiectelor destinate romilor includ în staff, adesea ca prim lider, un rom. De regulă, persoana respectivă are competenţe discutabile şi un mod tradiţional de a privi lucrurile. Tradiţionalismul se manifestă prin abordări ierarhice, top-down, ce eludează ideea de a stimula participarea, contribuind şi la structurarea unei birocraţii informale cu manifestări adesea compradoare. Regula implementării proiectului este dată de respectarea cuvîntului şefului, consultanţi de tip yesman fiind cei preferaţi. Nevoia de a-şi conserva poziţia de expert în Roma Issues îi face pe aceştia din urmă să-şi cenzureze opiniile, adoptînd poziţia oficială a şefului, şi devin astfel vocile care în fapt legitimează punctele de vedere ale liderilor romi. Utilizarea bulibaşei ca mediator direct sau indirect al implementării programelor poate avea neplăcute efecte perverse (efecte secundare nedorite ale unor acţiuni altfel bine intenţionate): întărirea poziţiei instituţionale a bulibaşei este un exemplu. Bun, o să spuneţi, şi ce e rău în asta? Bulibaşa abia îi mai ordonează, ţine în frîu comunitatea, face legea acolo, scăpăm de orice problemă. Lucrurile nu sînt chiar aşa de simple. Instituţia bulibaşei este o parte esenţială a chestiunii ţigăneşti. Ea vorbeşte despre o comunitate închisă, cu legi în afara celor ale societăţii, în care unele fapte formal interzise pot deveni permise (furtul, aranjarea căsătoriilor între copii). Această dublă morală este tipică enclavelor subdezvoltate. Scăpînd controlului social obişnuit, ea acţionează ca o structură instituţională ce favorizează direcţionarea neaşteptată a fondurilor destinate iniţial sprijinirii romilor şi perpetuarea inegalităţilor şi sărăciei. Definirea ţiganilor ca romi, dezvoltarea de politici specifice, puternic mediatizate contribuie la accentuarea discriminării. Mediatizarea este problema: ea îi spune omului obişnuit că cetăţenii ăia, romii, sînt nişte chestii ciudate, altfel decît el. Românul mediu, aflat undeva către începuturile modernităţii culturale, va căuta să evite aceşti anormali. Îi va marginaliza social. Meta-problema ţigănească Am practicat aici un soi de meta-analiză a problemei ţigăneşti. Concluzia? Chestiunea ţigănească este de fapt o meta-problemă. O corectă definire a sa ar putea produce efecte pozitive pentru ansamblul societăţii româneşti şi pentru marea majoritate a membrilor săi cu origini ţigăneşti. Programele destinate romilor, cînd nu ţintesc discriminarea, ar trebui mai degrabă adresate populaţiei sărace, în care ţiganii se regăsesc în bună măsură. Ţiganii trebuie să beneficieze de suport, însă nu pentru că sînt ţigani, ci exact la fel ca orice cetăţean aflat în nevoie. Rămîne discriminarea. Pentru a o diminua, ar trebui mai degrabă lucrat la modul de a gîndi al populaţiei majoritare. Esenţială este redefinirea modurilor de abordare, altfel decît prin prisma stereotipurilor noastre curente. Aceasta ar trebui să fie un exerciţiu pentru fiecare dintre noi.

Mai multe