Rodica

„A muri înseamnă a nu mai fi niciodată cu prietenii“, scria Gabriel García Márquez, în prologul de la Douăsprezece povestiri călătoare.

Într-o altă viață, am pornit dinspre Rue Dareau spre atelierul lui Dominique Issermann. Nu mai știu dacă era anul în care mi-am petrecut ziua de naștere la Paris și Rodica mi-a făcut cadou un bilet la muzeul Jacquemart-André, sau într-un februarie neobișnuit de însorit.

Tind să cred totuși că era februarie. Și noi ne plimbam împreună pe străzile Parisului, fiind convinse că atunci cînd vom suna la ușa lui Dominique, ea ne va deschide și ne va invita la un ceai.

Rodica deja se deplasa greu. Mergînd braț la braț, cu pași mici, păream mamă și fiică în orașul care pe ea o adoptase și pe care eu îl iubesc cel mai mult din lume.

Îmi povestea de ceaiurile dansante din Bucureștiul adolescenței ei, cînd obliga pe toată lumea să asculte și să se miște pe muzica lui Leonard Cohen. De fapt, așa ne-am împrietenit noi, 40 de ani mai tîrziu de la ceaiurile dansante și avînd între noi trei decenii care ne despărțeau ca vîrstă, dar ne apropiau ca spirit.

Am ajuns la ușa studioului lui Dominique Issermann, dar nu ne-a răspuns nimeni. Fosta lui iubită/prietenă/fotograf de turneu fie nu era acasă, fie s-a gîndit că e mai prudent să nu deschidă și să fie nevoită apoi să socializeze cu două străine, care oricum habar n-aveau ce urmau să-i spună.

Ne-am întors pe același drum, cu cozile noastre de pisici europene (dar demne!) între picioare, am ajuns acasă, am pus de ceai și am privit cum se lasă seara peste Paris.

Rodica nu mai e. Dorul de ea e o parte din mine, nu e nevoie să-l identific, să-l reliefez în vreun fel.

Nu știu cum se construiesc prieteniile azi, probabil la fel de simplu (sau de complicat) cum s-au construit dintotdeauna. Ca în iubire, cînd decizi să ignori posibilitatea unei insule și meditezi îndeaproape asupra ideii de peninsulă.

Iar dacă începi să te gîndești prea mult la cum să păstrezi o prietenie, înseamnă că ceva în acea relație s a rupt iremediabil. E ca atunci cînd mergi la terapie de cuplu, în care eu nu cred.

Azi sîntem la „un click distanță“ de orice. Și acest lucru ne îndepărtează de tot și întru toate. Dar în ciuda acestei alienări sociale la care sîntem supuși, cred că secretul e că prieteniile nu se păstrează, nu se „întrețin“, ci se trăiesc. 

Rozana Mihalache este coordonator artistic la Green Hours.

Foto: Mircea Struţeanu