Roade de toamnă

23 octombrie 2013   Tema săptămînii

După ce toată vara se roboteşte pe cîmp la fîn, în grădină cu sapa şi cu plivitul, toamna, în sfîrşit, se culeg roadele. Se numără bobocii. La oraş sîntem obişnuiţi să spunem asta cînd începe şcoala, dar la ţară număratul bobocilor înseamnă că toamna se ştie cîţi boboci au trecut peste vară, cîţi sînt cei care au rezistat perioadei lor de fragilitate după ce au ieşit din ou; aşadar, abia toamna îşi dau seama ţăranii pe cîte raţe se pot baza pentru perioada care urmează. Toamna se cunoaşte rodul muncii de peste vară. Acum încep să se facă socotelile, se vede cît de bun a fost anul şi se pregăteşte fiecare gospodărie de iarnă.

Toamna dă semne de apropiere încă de prin august. După sărbătoarea Schimbării la Faţă a lui Iisus, din 6 august, cînd se arată în faţa a trei apostoli în slava Sa, se spune că se schimbă vremea, îngălbeneşte frunza în codru, apele se răcesc, iar tîrîtoarele caută ascunzişuri unde să se retragă.

Toamna se încheie calendarul păstoritului. Oile urcă la munte după Sîngiorz (Sfîntul Gheorghe, 23 aprilie), sau după Armindeni (1 mai), care pică aproape de sărbătoarea Sfîntului Gheorghe, pe stilul vechi. Stîna urcă tot mai sus apoi, în funcţie de vreme şi de cît de mare e iarba. Prin iunie deja sînt în vîrful muntelui. Cum începe să se răcească vremea la munte, pe la sfîrşitul lui august, coboară şi se apropie de sat. Stîna stă pe hotarul satului o vreme. Mai apoi, după Sîmedru (Sfîntul Dumitru, 26 octombrie) coboară cu totul în sat pentru că vine iarna. De fapt, e vorba de Sîmedru pe stil vechi, care pică în preajma sărbătorii Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (8 noiembrie). Atunci se numără oile şi fiecare gospodar şi le ia acasă, unde a pregătit de iernat. Toată vara, ciobanii stau în munte şi au grijă de oi, oamenii le duc de mîncare, le strîng lemne şi îi ajută la muls. Plata lor se face la soroc, adică de Sîmedru.

Tot acum se adună roadele cîmpului: se culeg poamele (merele, perele, prunele, gutuile). Merele şi perele, care se pun pe iarnă în pivniţă, ca să nu se lovească de pămînt, se culeg cu mîna sau cele care nu sînt la îndemînă se adună cu „mîţa“ – un băţ lung, care are în capăt un dispozitiv de fier şi un săculeţ de pînză. Ghiara din capăt rupe coada merelor, iar acestea cad în săculeţul de pînză. Apoi sînt puse cu grijă în pivniţă, pe rafturi. Pe categorii. Sau cel puţin aşa era la bunicii mei, la ţară: mere ionatan, golden, bot de iepure. Merele mici se pun toate la un loc, împreună, pe un raft separat. Primăvara tîrziu, acestea se îndulcesc şi sînt mîncate cu poftă. Fructele care ating pămîntul cînd sînt culese nu ţin peste iarnă. Se strică. Din ele se pregătesc dulceţuri multe şi gustoase, iar din fructele care sînt lovite foarte rău se face ţuică. Toamna tîrziu se pornesc horincile şi se adună oamenii la sfat, în timp ce se fierbe horinca (pălinca). O îndeletnicire a bărbaţilor. Acasă, femeile pun murături pe iarnă, fac zacuscă şi dulceaţă de măceşe... dulceaţa mea preferată, pe care bunica o făcea grozav de bună.

Culesul viilor se face tot toamna, iar apoi începe veselia din timpul făcutului vinului. Îmi aduc aminte, cînd eram copil, cum se pregătea vinul la bunici. Aveam un teasc mare pe care îl învîrtea bunicul din cînd în cînd şi curgea un firişor de must. Noi, nepoţii, stăteam cu cana la teasc, să luăm şi să bem must proaspăt. Oricît e de bun, mustul oprit după aceea tot nu e ca cel proaspăt. Are şi gustul copilăriei, motiv pentru care e şi mai bun.

Una din bucuriile noastre de toamnă cînd eram copii era să ajutăm la pregătirea porumbului pentru iarnă. Cînd se aduceau de pe cîmp ştiuleţii de porumb, îi desfăceam din pănuşi, pe care nu îi rupeam, şi îi legam cîte cinci-şase bucăţi împreună, în „păpuşi“. Apoi agăţam „păpuşile“ în pod pentru iarnă. Stăteam într-o căsuţă-bucătărie, pentru că era mai cald, ori prin şură, dacă era vreme mai bună; desfăceam ştiuleţii şi povesteam. Atunci, bunica ne spunea cîte-n lună şi-n stele: glume, întîmplări din copilăria ei, poveşti inventate, poveşti adevărate. Noi, copiii, stăteam, de fapt, pentru poveşti. Dar era un prilej de a petrece timp împreună, unii cu ceilalţi. Cînd era mai mult de lucru, săreau în ajutor şi vecinii, în clacă.

În fiecare toamnă, satele se transformă: cămările se umplu cu bunătăţi, curţile se umplu de culoare. În jur, natura moare: copacii se scutură de frunze, iarba nu mai creşte. Astfel, e chiar potrivit să se facă pomenirea morţilor. De Moşii Sîmedru, cînd cimitirele se împodobesc cu crizanteme iar familiile se întorc, care de pe unde, pe-acasă, să îşi aducă aminte de cei care nu mai sînt. 

Anamaria Iuga este etnolog la Muzeul Ţăranului Român. 

Mai multe